Durerea

bătrânii rămân în final doar cu durerea

durerea care stă pe marginea patului privindu-i drept în ochi

durerea se uită cu ei prin fotografiile îngălbenite

îi împinge de spate vrând să îi dea de-a dura pe scări

durerea stă și bea ceaiul cu ei le întinde pastilele albe și colorate

durerea le aruncă pastilele pe jos doar așa pentru ca bătrânii să se pună în genunchi să-și caute umiliți și speriați medicamentele fără de care fiecare clipă le e tăiată de pe răboj

durerea le rămâne până la final alături

uneori stă pe marginea patului durerea și își leagănă picioarele nerăbdătoare așteptându-i să se trezească

uneori durerea nu are răbdare și îi trezește din somnul lor de copii-bătrâni le șuieră la ureche nu scapi de mine nici în vis trezește-te mai ai puțin și pleci

bătrânii rămân în final cu durerea

copiii le intră în casă rar și ăștia micii deveniți mari întotdeauna vor să fugă de tristețea insuportabilă

părinți deveniți bătrâni atât de bătrâni și durerea nu poate fi gonită

 

durerea e acolo amestec de carne de sânge de suferință de amintire de uitare de regrete de suflet

durerea le caută în dulapuri le scoate pe rând hainele din tinerețe

rochiile bluzele eșarfele costumele cămășile pantaloni cravate

pânza fină mirosind a vechi stofa păstrând urmele zilelor în care timpul nu exista

durerea le deschide ferestrele să intră mirosul de tei de regina nopții

durerea îi scoate afară să privească cerul cu stelele-i de parcă drumul lor o va lua într-acolo și ei zâmbesc gândindu-se că de data asta nu mai trebuie să își facă griji cu bagajele nu ai nevoie de nimic când iei drumul stelelor

durerea dă drumul la radio și ei nu mai recunosc vocile

durerea le pune plăcile de vinyl să fâșâie în liniștea camerelor înalte în care miroase a bătrânețe a frică și uneori un curaj nebun de a se privi în oglindă și de a-și zâmbi deși nu se mai recunosc

durerea stă în balansoar se leagănă  ea are timp să aștepte ea are timp să se ridice și să se așeze pe marginea patului hai trezește-te vreau să te doară să simți cum e să fii durere și nimeni să nu te iubească

durerea nu pleacă nici atunci când bătrânii iau drumul stelelor stă acolo în casele lor se plimbă din cameră în cameră deschid dulapuri se așează fără rost pe paturi se întind lungi dureri

scot fotografiile rând pe rând le întind pe masă

deschid sticluțe vechi de parfum pieptene de os acte fără rost ating urmele pașilor pe covoarele moi

durerea nu mai pleacă niciodată din casele bătrânilor uneori iese doar în jurul casei doar până la poartă să privească în lungul străzii să se asigure că bătrânii plecați nu se întorc

ei niciodată nu se mai întorc

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *