Carmen Brăgaru, „ Prima verba”

La 29 decembrie 1940, când Ion Pillat schițează planul amănunțit al operelor sale complete în opt volume, apare pentru prima dată delimitarea, de restul creației, a celor două poezii intitulate În catedrală: prima, cu specificarea Notre Dame de Chartres, datată „1906”, cea de-a doua, cu specificarea Notre Dame de Paris, datată „1907”. La data alcătuirii planului menționat, dipticul care le cuprindea purta titlul Începuturi, schimbat în Prima Verba, la publicarea ediției definitive din 1944. Astfel, se fixa pentru posteritate, în ediția îngrijită de autor, debutul poetic, la vârsta de 15 ani, cu textul În catedrală (Notre Dame de Chartres). În lumina mărturisirilor poetului însuși, dar și în urma unei cercetări minuțioase a periodicelor, a corespondenței și a manuscriselor pillatiene, textele din Prima verba se dovedesc a fi, după cum vom demonstra, secunda, dacă nu chiar tertia verba.

Poezia considerată până acum de debut, În catedrală, se păstrează în mai multe manuscrise, cea mai veche variantă fiind aceea dintr-o felicitare de Anul Nou ,(1) trimisă bunicii materne, Pia (Caliopia) Brătianu, la aproximativ un an după instalarea nepotului în capitala Franței. Dedicația este, în consecință: „Mamii mari, din partea autorului”. Deși apropiate, datările acestei prima verba variază ușor: „Paris.1906.” (în I mss. 5 BAR); „Paris.1906. (6 Dec. s.n.)” (în I mss. 38 BAR); „Decemvrie 1906” (în Mărturisiri și în primul volum al ediției definitive); „21 Decemvrie 1906” (în scrisoarea către bunică), în fine, „Paris, 22 Decembrie 1906” (în Viața literară, unde a fost publicată în 1933), micile diferențe explicându-se prin faptul că Ion Pillat a datat textul uneori pe stil nou, alteori pe stil vechi. În plus, este știut că, în căutarea formei desăvârșite, poetul scria bruioane în creion și transcria textul pe nenumărate ciorne, datările referindu-se uneori la momentul inspirator, alteori, la cel al perfectării ultimei versiuni, considerată abia atunci manuscris de autor.

Contextul scrierii acestor versuri adolescentine este lămurit de poet în cunoscutele Mărturisiri, puse pe hârtie întâia dată pentru o conferință susținută în 1936: „Am cunoscut atunci revelaţia artei gotice, acele admirabile produse ale sufletului mistic occidental: catedralele de la Chartres, de la Reims (…), de la Beauvais, de la Amiens, care toate îmi completau viziunea avută la Notre Dame de Paris. Impresia aceea mistică şi grandioasă sub pădurile pietrificate ale pilaştrilor, arcurilor şi bolţilor gotice, în lumina de veşnic amurg al vitraliilor, în vuietul adânc al orgii, resimţită într o seară la Notre Dame de Chartres – m a făcut să scriu, în decembrie 1906, a doua mea poezie, intitulată În catedrală, unde se regăsesc şi influenţe dintr o poezie de O. Carp.“ (2)

Înregistrând interesanta precizare, asupra căreia vom reveni, și anume că acest prim text ar fi de fapt al doilea, propunem deocamdată cititorilor, pentru cântărirea influenței menționate, o lectură paralelă a celor două texte, începând cu poezia (3) lui O. Carp (pseudonimul doctorului G. Proca):

ÎN VECHEA CATEDRALĂ
Stephanskirche 1300–1510

Din ziduri de ntuneric străvechile vitralii
Fac un amurg de seară năuntrul catedralii,
Şi n sombra i adâncime e linişte de noapte, –
Pe lespezi trec doar umbre, prin aer numai şoapte.

În nuntrul ei de veacuri, pe lespezile acestea
Durerea ngenuncheată şi a suspinat povestea,
Şi ochii plini de lacrămi citiră veşnic semne
De îndurare n ochii statuelor solemne…

Biserica i pustie de Dumnezeu, ştiu bine; –
În umbra ei de veacuri spăsitele suspine
Îşi plâng mâhniri şi chinuri, şi dorurile vii
În faţa ntunecatei şi recei veşnicii;

Dar câţi pătrund năuntrul înaltei catedrale
Îşi simt mai uşurată povara lor de jale;
În faţa veşniciei şi n liniştea i deplină
Durerea omenească se uită, ori se alină.

Poezia lui Ion Pillat, în versiunea ei inițială din scrisoarea către bunică, nemodificată semnificativ în variantele ulterioare, demonstrează nu numai o contaminare fugace, nicidecum o influență covârșitoare sau o pastișare a textului lui O. Carp, ci, mai ales, o ușurință în dezvoltarea unei idei de asemenea anvergură, o stăpânire a tehnicii de versificare, o trăire genuină a emoției estetice, transpusă în cuvinte și sintagme deloc forțate, poate doar consonând cu vârsta fragedă a poetului și cu atmosfera de romantism întârziat a vremii, cu alte cuvinte, un real talent, ce presupune, fără doar și poate, o experiență poetică anterioară:

ÎN CATEDRALĂ
(Notre Dame de Chartres)

O lumină aurie face flori tremurătoare
Și se joacă și se-ntinde ca o clipă trecătoare
Pe pereți de neagră piatră și p-altar întunecos
În umbrita catedrală, prin vitralii scânteios.

Și pierdută-n adâncime o șoptire se alină
Dulce geme printre bolte, dulce printre stâlpi suspină
Ale lumii toate chinuri… mistic, blând, înduioşat
Din poporul ce se-mpinge şi se roagă-ngenuncheat.

Din icoanele-nvechite, de crai morţi parcă zâmbesc
Ş-a lor zâmbet este rece, nemilos, neomenesc;
Ce le pasă lor durerea a mulţimii fără nume
Ce se-mpinge şi îi roagă şi se stinge fără urme.

Ce le pasă întristarea a potopului lumesc
Ce se scurge peste dânşii şi mereu tot îi slăvesc.
Căci de piatră ei au ochii şi au suflet de granit
Ş-obosiţi de vecinicie, ei de veci au adormit.

Nepropunându-ne, din rațiuni de spațiu, să analizăm îndeaproape asemănările și deosebirile dintre cele două texte legate de acum în veșnicie, să revenim asupra prețioasei informații din Mărturisiri, pe care o descoperim reiterată și în răspunsul poetului la o anchetă literară, din 25 decembrie 1936, inițiată de „Rampa” și intitulată Când şi pentru cine aţi scris prima poezie?: „Prima mea poezie într adevăr a fost a doua, scrisă la 22 decembrie 1906 – mi aduc foarte bine aminte data – în urma unei vizite cu automobilul, la Chartres, unde fusesem adânc impresionat de minunata sa catedrală.“.

La data anchetei, poezia În catedrală, ce însoțea răspunsul, era aproape inedită, întrucât, din motive rămase obscure, fusese publicată fără știrea autorului, dar și fără ecouri semnificative, în „Solidaritatea” din octombrie-noiembrie 1920. Simțindu-se confortabil în spațiul tipografic primitor al „Rampei” și incitat la rememorări, atât de dragi adoratorului Trecutului, Ion Pillat se lasă purtat de fluxul memoriei spre începuturile sale lirice, dezvăluind amănunte inedite atât cititorilor de acum 80 de ani, cât și posterității: „Primele mele încercări poetice le am făcut în limba germană şi franceză. Mi aduc aminte de o poezie scrisă în franţuzeşte, pe care am arătat o profesorului meu de literatură. Dar, convins că nicio limbă străină nu poate îmbrăca adecvat simţirea altui popor, m am decis să scriu numai în limba mea. Aşa că prima poezie, în româneşte, am scris o în 14 noiembrie 1906, la 15 ani, fiind la Paris, elev al Liceului Henri IV. Fusese inspirată de sonetul La mort de l’Aigle al lui José Maria de Heredia şi se intitula Ca vulturul. N a apărut niciodată şi fost distrusă de mult.”

Ion Pillat își distrugea, într-adevăr, nu numai bruioanele și ciornele, pe care le considera o zgură nedemnă de ochii cititorului, ci și textele care nu se ridicau la nivelul așteptărilor sale. Punctând detaliul respectiv numai pentru relevanța acestuia în istoria literară și considerând pierdută pentru totdeauna prima sa încercare lirică în limba română, poetul va gira drept debut, așa cum am văzut în răspunsul din Rampa și apoi în ediția definitivă de autor, prima poezie În catedrală, din ciclul Prima verba.

Întâmplarea a făcut ca, în urma unei cercetări minuțioase a periodicelor, a manuscriselor și a corespondenței pillatiene, să identificăm în aceasta din urmă, păstrat ca o fosilă bine conservată într-un bob de chihlimbar, bruionul inițial al celei dintâi poezii, pe când nu purta niciun titlu, așadar necizelată în forma finală, ce primise titlul Ca vulturul, așa cum era menționată de poet în „Rampa”.

Și acest text se găsește într-o scrisoare, adresată de tânărul poet mătușii sale confidente, Pia (Lelița) Brătianu, data (greșit notată 1908, printr-o intervenție exterioară ulterioară) fiind dedusă de noi, prin coroborarea tuturor informațiilor din text, și fixată la „Miercuri, 26 decembrie 1906”, așadar, la numai câteva zile după trimiterea celeilalte poezii, În catedrală, bunicii materne. Cadouri de Crăciun pentru rudele mult iubite, rămase în țară, cele două poezii, de factură și grad de cizelare diferite, sunt selectate de poet pentru o destinatară sau alta, în funcție de vârsta, înțelegerea, preocupările, gusturile și așteptările fiecăreia. Dar, să urmărim scrisoarea adresată mătușii:

„Dragă Lelițo,
Îți trimet această poezie pentru Creciun și regret mult că nu pot să fiu cu tine. Dacă o găsești prea proastă, nu o arăta. Noi te așteptăm cu mare nerăbdare. Când vii? Scrie-mi hotărât.
Ieri a fost Creciunul francez și am făcut, adică Domnișoara și Mama, un copăcel de Creciun, căci la Creciunul nostru n-avem vacanție. A venit și Marguerita. Azi a sosit diaconul din țară, așa că-mi voi reîncepe lecțiile românești.
Mă gândesc des la tine și la voi toți și vă sărutăm dulce, dulce și cu mare dor.
Ion
P.S. Să nu crezi că, dacă scriu poezii de neagră melancolie, am devenit un sombru eminescian…
Trimite-mi, te rog, critica cea mai aspră a poeziei…
Ion
Negăsind titlu, te rog, să mi-l pui tu.

Când durerea ta adâncă te îneacă ca un val
Ș-al tău suflet se revoltă contra lumii jug fatal
Și când, plută fără cârmă, disperat te-ai aruncat
P-ale vieții grele unde, pentru luptă nearmat
Când ca vulturul în lanțuri, tu, prin minte în zadar
Vrei să scapi de grea robie și de traiul cel amar
Când în ochii îți lucește dor de moarte și mormânt
Când nu mai auzi șoptirea a iubirii dulce cânt
O, atunci, pe pisc de gheață ce se vede printre nori
Urcă-te și fără teamă, fără frică, fără fiori,
Pe zăpada eternală, singur, fără ajutor,
Stai în fața nemuririi rece și nemuritor.
…………………………………………………….
O, vierme, ce vrei să te faci vulture cutezător
Către țărmuri prea înalte tu-ți ridici al tău zbor
Ca valul ce se-nalță și cade iar în mare
În oceanul vecinic de forme schimbătoare
Te naște și trăiește, te stinge fără urme.
Uitare, moarte este menirea-ți p-astă lume.

Versurile acestea sunt proaste (4)). Poate că ar fi mai bune:
O, om, chimeră cumplită, o, tu, dureros mister,
Tu, a patimilor pradă, tu, ce ești căzut din cer.
Alege.” (5)

Că poezia fără titlu, aflată în mod evident în stadiu de șantier, este bruionul celei indicate de poet în „Rampa” ca debut absolut, o dovedesc, dincolo de atmosfera generală a poemului, două sintagme ce trimit spre sonetul lui Heredia, menționat ca sursă de inspirație: titlul definitiv pomenit de Ion Pillat peste ani, Ca vulturul, regăsit în versul al cincilea, precum și formula calchiată din cel de-al unsprezecelea vers, „pe zăpada eternală”, preluată de-a dreptul din primul vers al sonetului lui Heredia, „les neiges éternelles”. Dar iată întreg sonetul în versiune bilingvă , traducerea în limba română aparținând lui Constantin Ottescu(6):

LA MORT DE L´AIGLE

Quand l´aigle a dépassé les neiges éternelles,
A sa vaste envergure il veut chercher plus d´air
Et le soleil plus proche en un azur plus clair
Pour échauffer l´eclat de ses mornes prunelles.

Il s´enlève. Il aspire un torrent d´étincelles.
Toujours plus haut, enflant son vol tranquille et fier,
Il monte vers l´orage où l´attire l´éclair;
Mais la foudre d´un coup a rompu ses deux ailes.

Avec un cri sinistre, il tournoie, emporté
Par la trombe, et, crispé, buvant d´un trait sublime
La flamme éparse, il plonge au fulgurant abîme.

Heureux qui pour la Gloire ou pour la Liberté,
Dans l´orgueil de la force et l´ivresse du rêve,
Meurt ainsi d´une mort éblouissante et brève!

MOARTEA VULTURULUI

Când depășește neaua eternă-n strălucire,
Vrea vulturul să prindă-n aripi imensul cer
Și soarele să-l simtă prin și mai clar eter
Ca să-ntețească focul din trista lui privire.

Se-nalță, scânteierea de raze s-o aspire.
Mereu mai sus în zborul măreț și auster,
Furtuna îl atrage cu fulgerat mister;
Dar trăsnetu-l lovește în aripi și-n pornire.

Cu strigăt desenează spirale-n cerul gol
Și bea crispat în trombă scântei împrăștiate
Spre-abisuri nevăzute căzând în rostogol.

E fericit acela ce pentru Libertate,
Cu măreția forței și-a visului de-a-nvinge,
În strălucirea clipei supreme, brusc, se stinge!

Compararea, oricât de rapidă, a poeziei lui Ion Pillat cu sonetul lui Heredia dovedește, din nou, că influența mărturisită de autorul român este numai una vagă, de atmosferă, ideea, odată preluată, dezvoltându-se, ca și în cazul precedent, într-o cu totul altă direcție.
Înainte de a trasa ordinea cronologică a primelor texte lirice pillatiene, în lumina noilor descoperiri, mai trebuie lămurită încă o datare incertă a unui text existent, de asemenea, în corespondența poetului, ce poate fi, deși foarte discutabil, anterior nu numai poeziei girate de poet ca debut, ci și celei mai sus menționate, concurând așadar pentru supremația absolută. Este vorba despre poezia Legendă (titlu hotărât în primul volum al ediției definitive), intitulată S-au dus în volumul Eternități de-o clipă, unde a fost publicată întâia dată. În prima ei versiune, de asemenea fără titlu, se găsește, pe o bucată de hârtie dictando, alăturată unei scrisori datată „Florica, septembrie, 1905”, trimisă de poet mamei, aflată la Paris. (7) Cele șaisprezece versuri, dispuse la acea dată în două octete, sunt scrise înghesuit pe bucata de hârtie, alta decât filele scrisorii, și poartă dedicația deloc lămuritoare „Pentru tine”. Ion Pillat notase deasupra textului: „Început de poezie, n-am isprăvit-o încă” şi sub text: „Le-am făcut ieri şi azi. Voi trimite poezia întreagă când va fi term.[inată].”

În I mss. 5 BAR, p. 17, Ion Pillat notează anul 1907 în dreptul textului definitiv al poeziei Legendă, însă o atare datare poate trimite și la momentul definitivării, nu neapărat la acela al compunerii ei. Dificultatea datării cu precizie a acestor versuri descoperite în corespondență este dată de faptul că bucata de hârtie dictando poate la fel de bine să aparțină sau nu scrisorii menționate, de vreme ce hârtiile celor două piese, cerneala și caligrafia emitentului diferă semnificativ. Sabina Cantacuzino, mătușa poetului, ocupându-se la un moment dat de corespondența familiei, a adunat și a ordonat cronologic scrisorile tuturor membrilor Brătianu-Pillat, în cazurile fără dată, adăugând cu creionul anul presupus. Așadar, ingerințele ulterioare nu pot fi excluse.

Ne aflăm, în consecință, în fața unei dileme. În cazul în care presupunem că hârtia dictando are aceeași dată cu scrisoarea în care se găsește, rezultă că versurile au fost scrise în vara-toamna anului 1905, înainte de strămutarea la Paris, fiind definitivate ulterior, în 1907. Ar reprezenta debutul absolut și ar fi trimise de poet, de la Florica, mamei aflată la Paris. În cazul în care presupunem, însă, că hârtia dictando a ajuns ulterior în plicul scrisorii, dintr-o eroare de catalogare, rezultă că ne aflăm în fața unui text aflat pe locul al patrulea, dacă nu chiar ulterior, în cronologia poeziei pillatiene, compus într-o primă formă și prelucrat apoi pe parcursul anului 1907, după cele două poezii intitulate În catedrală. În acest caz, versurile ar fi trimise de poet de la Paris și dedicate nu mamei, ci aceleiași mătuși Pia (Lelița) Brătianu. Înclinăm spre varianta din urmă, argumentul principal fiind oferit de poetul însuși, care notează în treacăt, la un moment dat: „Cum v-am spus, întâile poezii le-am scris la Paris, în liceu. Mă văd încă în ora de chimie dosind pe sub bancă strofele din S-au dus sau cutare altă poezie din Cântece din trecut (…)” (8) Or, poeziile din ciclul Cântece din trecut/Cântece de demult sunt ulterioare celor din Prima verba, datarea „1907” căpătând mai multă greutate.
În concluzie, începuturile lirice ale lui Ion Pillat, în lumina ultimelor cercetări și descoperiri, se pot schița astfel:

1905 primăvara?, Florica? Versuri nepăstrate, la care face aluzie în scrisori și în „Rampa” (1936),
scrise în germană şi în franceză, arătate profesorului de literatură, probabil Ion Suchianu de la Sf. Sava.

1906 14 noiembrie (compusă)/ Când durerea ta adâncă… (în corespondența poetului BAR)
26 decembrie (trimisă), Paris (trimisă Leliţei, de Crăciun, fără titlu)
Cu titlul ulterior Ca vulturul, poetul o credea distrusă
(vezi Mărturisiri și răspunsul la ancheta din “Rampa”, 1936).
Recuperată din corespondență, influențată de sonetul lui Heredia.

6-22 decembrie (compusă) În catedrală (Notre Dame de Chartres)
(influenţată de O. Carp; trimisă bunicii de Anul Nou)

1907 (posibil începutul anului) În catedrală (Notre Dame de Paris)

Fără dată precisă, Paris S-au dus/ulterior Legendă (strofe dosite pe sub bancă, la ora de chimie)

Vom încheia citând din nou din confesiunile lui Ion Pillat, referitoare la începuturile sale literare, din care înțelegem deplin poticnirile și nedumeririle adolescentului în formare, precum și setările educaționale și culturale ale epocii, un labirint simbolic, din ale cărui meandre a ieșit învingător Poetul, ajutat decisiv de lecturile diverse și de transmutarea într-un spațiu nou, cu deschideri artistice demne de un oraș al luminilor: „Dar în toată această epocă a vieții mele [înainte de plecarea la Paris, n.m C.B.] pot spune că (…) mă simțeam foarte departe de orice gând de creație literară. Mult timp am avut o adevărată aversiune [față] de poezie. Am început să scriu versuri abia la 15 ani, la Paris, în 1906. A fi poet îmi părea a fi un om puțin serios și care nu poate aduce folos neamului său. Pe lângă inutilitatea evidentă a rimelor, nu știu ce idee obscură de păcat se lega în mintea mea de arta aceasta blestemată să trezească, în cel mai bun caz, la toți oamenii gravi, un zâmbet de superioritate, în care distingeam și milă și dispreț totdeodată. Ani de-a rândul m-a urmărit ideea, devenită mai târziu impresie penibilă, că faptul de a scrie în versuri te micșorează vădit în fața contemporanilor, și chiar lucru mai trist – în a contemporanelor tale. Proza? da – dar Poezia? un semn indiscutabil de copilărie intelectuală, de infantilism prelungit. Am fost crescut toată copilăria și adolescența mea într-o familie, care credea unanim, ca într-o dogmă de nediscutat, în virtuțile matematicilor, în infailibilitatea științelor – așa zise – exacte. Unui spirit «științific» i se atribuiau dinainte calități de seriozitate, de soliditate, de sinceritate, de străduință, de muncă – la care nu putea pretinde un spirit «literar» suspectat de ușurință și de o deplorabilă fantezie – cu atât mai puțin un «poet», termen pejorativ oarecum și astăzi în România, dar care în casa copilăriei mele lua o conotație foarte netă, aproape de ostracizare. Singuri poeții naționali – adică acei care cântaseră sau cântau patria – găseau serioase circumstanțe atenuante în fața areopagului familiar. (…) Ce m-a făcut să scriu versuri? Ce m-a făcut mai ales să perseverez (perseverare diabolicum!) în ale poeziei? Când mă întreb și mă gândesc acum, pentru întâia oară, la această mică problemă a propriului meu suflet, sunt foarte încurcat ca să răspund.

Valéry Larbaud a botezat cititul: «ce vice impuni, la lecture». Poate că, la urma urmei, la vârsta pubertății sufletului, printr-o inconștientă revoltă a firii mele celei mai adânci contra rigidei formule de puritanism intelectual al unei familii cu un singur și același suflet colectiv, cu o singură și aceeași ideologie, estetică și morală, m-am dedat și eu cu voluptate organică «a ce vice punissable, la poésie», ca unei răzbunări tainice.”(9)

1) S 14(5)/CCCXCVIII BAR

2)Ion Pillat, Mărturisiri, „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 2, februarie 1942, p. 275.

3)În volumul Rândunel, București, 1906, pp. 67-68.

4)Ion Pillat se referă la versurile 13-14, subliniate de el însuși în scrisoare.

5)S 8(15) CDVIII BAR

6)José-Maria de Heredia, Sonete, București, Editura Univers, 1971, pp. 100-101.

7)S 2(11)/CDXXVIII BAR

8)Ion Pillat, Mărturisiri, „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 2, februarie 1942, p. 277.

9)Idem, pp. 268-269; 277.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *