Paolo Sorrentino, ca şi personajul Mick, din ultimul său film, Youth (La Giovinezza, 2015), revine cu unele dintre temele care l-au preocupat şi în The Great Beauty (La Grande Bellezza, 2013), extraordinarul fim de acum 3 ani: sfârşitul unei lumi, care îşi pierde frumuseţea, copleşită de reţetele facile, pop, ale consumului pe reţeta unei tinereţi care se doreşte eternă.
Retraşi într-un spa elveţian, fostul dirijor Fred Ballinger, septuagenar, şi prietenul său de o viaţă, regizorul Mick Boyle discută despre viaţă şi rememorează amintiri comune, în timp ce sunt pregătiţi şi împrospătaţi pentru a reveni în lume mai tineri şi mai dinamici ca oricând.
Spa-ul elveţian vinde mitul tinereţii, iar micul univers al locului e dominat de frumuseţe: natura copleşitor de frumoasă, la care se adaugă apariţia reginei frumuseţii universale (Miss Univers), întruchipată de superba actriţa româncă Mădălina Ghenea.
Tot discursul filmului, aşa cum ne-a obişnuit deja în Marea frumuseţe, se învârte în jurul unei lumi care dispare, devorată de obsesia tinereţii şi a prospeţimii: tot ce e vechi trebuie înlocuit. Fiica lui Fred, Lena, este înlocuită de soţul său cu o femeie mai puţin atrăgătoare şi inteligentă, dar mult mai tânără şi celebră (cântăreaţa Paloma Faith); prostituata hotelului este o fată urâţică, atipică, dar foarte tânără, pare minoră; maseuzele pacienţilor spa-ului sunt adolescente cu mâini magice, iar Miss Univers este o erupţie de tinereţe şi frumuseţe.
Personajele noastre principale, Fred şi Mick, sunt însă nişte septuagenari obosiţi, căutând inspiraţie şi revigorare. Mick, regizorul lucrează la ultimul său film, un testament intelectual, uman şi estetic al întregii sale cariere, mizând pe o echipă tânără de scenarişti şi actori, cu excepţia faimoasei Brenda Morel, o prietenă actriţă septuagenară, interpretată de Jane Fonda. După ce lucrează intens la mai multe versiuni pentru final, Mick găseşte soluţia şi se declară mulţumit de scenariu, doar pentru a afla puţin mai târziu că actriţa principală, Brenda, refuză rolul pentru a merge să filmeze un serial de televiziune în Mexic. Ea îi spune lui Mick: « televiziunea este viitorul, televiziunea este deja prezentul. Nimănui nu îi mai pasă de cinema».
În paralel, mai avem câteva poveşti: Fred, dirijorul interpretat de Michael Caine, este solicitat intens de către un trimis al reginei Marii Britanii pentru a cânta în faţa ei unul dintre faimoasele cântece compuse de acesta de-a lungul carierei sale, The Simple Song #3. Fred refuză din motive personale, singura interpretă a acestui cântec fiind soţia sa, acum senilă şi bolnavă într-un azil veneţian. Fred, considerat apatic de medici, nu mai crede în multe lucruri, nici chiar în emoţia muzicii. El refuză să dirijeze, dar îl vedem deseori în natură dirijând sunetele din jur. Cu toate acestea, Fred şi-a pierdut credinţa; îi spune răutăcios călugărului budist rezident în resortul elveţian că nu va reuşi niciodată să leviteze. Singura dată când retrăieşte o emoţie este atunci când vorbeşte despre soţia sa şi cântecele simple cu solul reginei Elisabeta, în urma celei de-a doua vizite insistente. Prietenul său Mick se află la polul opus: el crede cu tărie în emoţii şi spune că emoţiile sunt tot ce mai avem, fără ele, «oameni, artişti, animale, plante, toţi suntem în plus».
O oglindă a celor doi este tânărul actor Jimmy Tree, cunoscut pentru rolul unui robot, care se pregăteşte pentru rolul lui Hitler studiindu-i pe cei care locuiesc temporar în reşedinţă. Calmul Jimmy priveşte în jur, în fiecare zi, fără să facă, aparent, nimic altceva, până în ziua în care apare deghizat într-un Hitler bătrân şi obosit care ne spune: « între dorinţă şi oroare aleg dorinţa, indiferent cum este ea, imorală, înspăimântătoare, sălbatică, teribilă, pentru că asta ne face umani».
Avem deci două personaje care vorbesc cu apaticul şi resemnatul Fred şi care îşi afirmă credinţa în sensul vieţii pornind de la dorinţe şi emoţii. Nimic altceva. Imaginile lui Sorrentino cu zecile de corpuri îmbătrânite înghesuite în saună, în căutarea tinereţii veşnice, par să confirme acest lucru. Suprapuse cu imaginea tinerei maseuze care nu vorbeşte mult, dar învaţă să transmită prin corp, dansând, cu candoarea, indiferenţa şi bucuria tinereţii căruia nu îi este teamă, la această vârstă, de singurătate, dezolare şi apatie.
Filmul este o căutare profundă a sensului vieţii şi o privire critică asupra obsesiei noastre contemporane faţă de tinereţe şi prospeţime, un simplu atribut al consumului, încarnat de manechine, dive pop şi tinere prostituate care ştiu că unicul lor atu este tinereţea. Vremea lui Mick şi Fred, prieteni septuagenari îndrăgostiţi în tinereţe de aceeaşi femeie, la care încă visează amândoi, a trecut demult. E o nouă lume în care domină noul, reţetele facile şi rapide, confortabilul, superficialul, lucrurile şi oamenii uşor de obţinut şi de consumat, uşor de înlocuit, pentru că atributul esenţial – noul şi tinereţea – trebuie menţinut constant. Apariţia lui Diego Maradona, obez, care îşi rememorează zilele tinere şi pline de glorie în timp ce pretinde că se gândeşte la viitor adaugă un plus de nostalgie filmului acesta atipic.
Remarca lui Mick « noi suntem pasionaţi de ficţiune » nu pare să mai aibă niciun sens într-o astfel de lume. Prin urmare, talentatul şi exigentul regizor nu mai poate trăi în noua lume şi o părăseşte abrupt, după ce îi mai spune încă o dată lui Fred că emoţiile sunt tot ceea ce contează. Cu alte cuvinte, nu omorâţi, încă, cinema-ul, nu omorîţi ficţiunea şi nu ucideţi emoţia! Cred că acesta este mesajul estetic, intelectual şi uman al lui Paolo Sorrentino.
