Despre atunci când lipsa menirii în viaţă te ţine treaz noaptea

Am încheiat acum câteva minute a doua şedinţă de coaching în săptămâna aceasta despre decizii legate de menirea în viaţă. În prima şedinţă clientul a ales ca obiectiv claritate în găsirea misiunii personale, în a doua obiectivul era “cum ştiu că am luat decizia bună în alegerea job-ului prezent astfel încât să-mi aducă împlinire?”.

Am simţit în ambele sesiuni o foarte foarte mare presiune de a lua decizia cea bună şi cât mai repede, precum şi nevoia aproape viscerală de consistenţă, de a fi fidel deciziei cât mai mult timp. Apoi, am auzit de nenumărate ori cuvântul greşeală. Greşeala de a nu fi luat decizia cea bună, greşeala de a nu fi mers mai mult timp pe aceeaşi cale, greşeala de a nu fi suficient de consistent, greşeala de a te simti demotivat şi lipsit de entuziasm, greşeala de a nu-mi găsi până acum misiunea în viaţă. De asemenea, am simţit foarte multă frică. Frica de a nu fi bun, frica de a nu-mi fi găsit până în prezent menirea, calea. Frica că prin această alegere cariera profesională va suporta consecinţe iremediabile. Frica de ratare. Frica de a fi judecat.

Aşa că m-am hotărât să scriu acest post, din dorinţa de a împărtăşi câteva experienţe de viaţă care zic eu:

au şansa de a scădea din presiune pe care o simt cei care nu şi-au găsit încă menirea
înlocuiesc greşeala cu filosofia experimentului şi a ipotezelor pe care le testăm

Legat de presiunea de a-ţi găsi menirea sau scopul în viaţă. Eu una nu am întâlnit până în prezent oameni presaţi, panicaţi, stresaţi, uzaţi pe dinăuntru şi pe dinafară, care să ia pe termen lung decizii potrivite pentru ei, cu atât mai mult dacă vorbim despre decizii aşa de delicate cum sunt cele legate de găsirea scopului în viaţă.

Spun asta şi din experienţă personală. Îmbrăţişând aproape în mod disperat identitatea de coach, în perioada 2010 – 2013 am fost unul dintre acei oameni care au pus o presiune enormă pe sine pentru a livra rezultate. De ce să nu o spun, alături de dorinţa sinceră de a susţine oamenii, a fost o goană nebună pentru validare, succes, admiraţie, atât de nebună încât omul Alina a ajuns a ajuns mult mai puţin important faţă de Alina coachul. Ţin minte că am avut o şedinţă de coaching în care eu eram clientul şi cum s-a lăsat o tăcere lungă când am început să descriu ce idei aveam pentru a fi performantă şi eficientă încă de la primele minute ale dimineţii. Acum înţeleg cât de puţin conectată eram la mine, la corpul meu, şi mai ales simt câtă presiune puneam pe mine. Reţeta asta pe termen lung a dus la un rezultat destul de amar şi foarte dens şi greu la nivel emoţional. Am ajuns pur şi simplu să nu îmi mai doresc să înceapă ziua cea veşnic plină de lucruri de făcut. Panicată la ideea unei alte zile care tocmai începerea, ceea ce reuşea să îmi aducă puţină alinare nu era decât acela de lua perna în braţe şi de a amâna pe cât posibil începerea zilei. O altă reacţie de respingere am dezvoltat-o la listele mari de mail-uri pe care am învăţat cu timpul să le igor :). Dar asta este deja o altă poveste.

Undeva pe la mijlocul lui 2013, după o noapte în care am contemplat tavanul, terifiată la ideea că poate nici coaching-ul nu este misiunea mea, am înţeles în sfârşit că parcă nu aşa arată ziua unui om care şi-a găsit identitatea şi misiunea şi că dincolo de orice sens pe care îl căutam prin coaching, până la urma asta era realitatea – mie nu îmi mai era bine cu mine. Prea simplu de acceptat poate câteodată, însă, da, de la acel punct încolo am început să văd că nu poţi să dai ce nu ai.

Am avut nevoie de o pauză în care evident că am traversat o criză de proporţii, urmată de o perioadă de reconstrucţie. Deşi extrem de dureroasă, mi-a adus enorm de multe beneficii şi înţelegeri, dar mai ales m-a adus mai aproape de clienţii mei. Mai ales de cei care pun foarte mare presiune pe ei.

Revenind deci la presiune (şi nu vorbesc aici de presiunea de a finaliza un proiect în contra-timp, de a demara un business sau de a finaliza un maraton. Mă refer la presiunea manifestată mai ales pe termen lung, de a fii ceea ce nu eşti, de a nu avea răbdare cu tine, de a te aştepta ca până la 20 sau 30 de ani să-ţi fi găsit scopul în viaţă, de a te aştepta ca după o lună de la angajare să ştii dacă job-ul prezent îţi va aduce sau nu satisfacţii sufleteşti).

Primul lucru pe care ţi-l fură presiunea despre care vorbesc mai sus este spontaneitatea. Nu ai cum să fii spontan şi să dai curs ideilor şi trăirilor pe care le simţi atunci când te simţi sub presiune. Apoi nu te mai joci. Uiţi să râzi şi te iei mult prea mult în serios. De ce? Pur şi simplu eşti mult prea orbit de ceea ce nu se întâmplă, ai tot felul de dialoguri care de care mai critice cu tine (care de altfel îţi consuma enorm de multă energie), nu ai răbdare ca lucrurile să se mai construiască şi de la sine şi vrei mereu să fii în control, cu alte cuvinte uiţi să miroşi trandafirii.

Ori când uiţi să miroşi trandafirii este nasol. Unu, pe termen lung este detrimental calităţii vieţii tale, doi, ajungi să nu mai fii bine tu cu tine. Iar faptul că nu eşti bine tu cu tine, se va reflecta mai devreme sau mai târziu în rezultatele pe care le produci, relaţiile pe care le ai, alegerile pe care le faci.

Să vă spun că unul dintre cuvintele cheie cu care a plecat clientul numărul unu din coaching a fost joc? Al doilea a fost blândeţea despre care voi vorbi într-un alt post.

Al doilea lucru mare pe care ţi-l fură presiunea este curiozitatea. Curiozitatea se manifesta cel mai frumos atunci când nu există întrebări proaste sau răspunsuri cu deadline, atunci când rezultatul este la fel de important ca şi drumul, atunci când miza ca lucrurile să iasă musai într-un fel este mult redusă sau aproape inexistentă.

Curiozitatea te lasă să înlocuieşti frica cu explorarea şi deciziile greşelite cu ipoteze sau experimente.

Concret, unul dintre clienţii despre care vorbeam mai sus a ajuns singur la concluzia de a vedea perioada următoarelor şase luni ca pe o ipoteză prin care verifică dacă job-ul prezent îi va genera satisfacţie şi implinire prin ceea ce face. Ştie clientul meu după o lună dacă job-ul îi va aduce satisfacţii? Nu, deoarece după cum singur a concluzionat, este prea puţin timp în care a experimentat acest job nou. Dar după şase luni, va ştii sigur că va fi fericită şi împlinită cu acest nou job? Iarăşi nu. Tocmai pentru că vorbim aici despre o ipoteză, care după cum bine ştim din matematică, poate fi considerată de la început adevărată, însă prin testare şi prin verificările făcute pas cu pas (în timpul celor şase luni) pot dovedi că este falsă. Sau invers.

Apoi, fiind o ipoteză, nu are cum să fie în acelaşi timp o axiomă, adică un dat implicabil pe care nu putem să îl punem sub semnul întrebării, deoarecele experienţele pe care clientul meu de coaching le va întâlni pe drum, oamenii, trăirile pe care le va avea pot fi sau nu în slujba ipotezei.

O altă perspectivă. Te-ai gândit cum ar fi dacă fiecare decizie pe care o luăm este o monedă cu două feţe? Pe o faţă a monedei sunt inscripţionate toate beneficiile, plusurile, oportunităţile şi fericirile pe care ni le aduce acea decizie. Pe cea de-a doua sunt trecute frustrările, timpii morţi, lipsa de susţinere, lipsa de rezultate, prea mult timp, oameni cu care nu putem relaţiona, timpul în trafic, etc. Drept urmare, dacă ne uităm la decizii ca la monede, atunci nu există decizii proaste. Ar însemna să ne uitam doar la o faţă a monedei şi sa ne pierdem obiectivitatea pentru ceea ce de fapt este o monedă, adică un cerc metalic cu două feţe şi nu doar una.

De final zic aşa. Să ne dăm voie să mai şi trăim, aici şi acum, cu sau fără să fi găsit până la acest moment al vieţii menirea, sensul, împlinirea (care da, trebuie să fie doar una şi musai exersată în ani de zile, liniar, constant şi conştient şi fără alte curiozităţi colaterale, deoarece fără toate acestea am fi desigur niste rataţi…).

Să înlocuim frica de greşeli cu o minte curioasă de a-şi testa deciziile, adică ipotezele în cadrul unor experimente finite în timp. Să ne dăm credit pentru deciziile pe care le luam, măcar pentru timpul în care decidem să le testăm. Şi dacă tot alegem un timp dat de testare, să înlocuim evaluările, criticile şi analizele care se ivesc la răsăritul greutăţilor şi provocărilor, cu acţiune măsurabilă şi adaptată la rezultatele generate.

Şi poate o spune mai bine decât mine Emilie Wapnick. Despre frica de ratare pentru că nu ne-am găsit până acum menirea, despre frica de a fi judecaţi şi despre cutiile înguste în care ne ţinem de multe ori captivi de dragul acceptăriilor celorlalţi.