Live and let die

De obicei avem nevoie să aducem lucrurile la zero pentru a putea merge mai departe.
E o nevoie normală şi greu de depăşit. Vrei să ajungi la zero în conturile bancare, în relaţii, în hainele de spălat, în planurile de termen scurt saude viitor. Ai, încă, un fel de iluzie, despre nevoia de a face curat în viaţa ta pentru a putea trăi apoi viaţa adevărată. Sentimentul că nu poţi începe o viaţă bună decât după ce ai luat la puricat tot ce ai adunat, tot ce eşti, tot ce ştii şi crezi.
Ei bine, din foarte multe motive acest mecanism de reducere la zero nu mai este posibil. Dealtfel nu e nici eficient. Suntem nevoiţi să mergem mai departe, aşa cum suntem, prăfuiţi, răniţi, şchipătând, fără să ştim ce avem în cont şi fără să ştim cât ne mai tine benzina, fără să privim în urmă foarte mult. Fără să privim în jur foarte mult.
Da, există o psihologie, chiar şi o spiritualitate, a spitalului de urgenţă. A bucuriei că ai adus la semnalele vitale pe cineva, că l-ai scos în afara oricărui pericol. Anume, pe tine însuţi. Există şi o psihologie a lui “ajunge zilei răul ei”, adică “hai să nu rezolvam azi tot ce credem că ar trebui rezolvat pentru a dormi bine până mâine sub stele”.
Există şi o psihologie a rezolvării situaţiei, fără a o înţelege, fără a o analiza complet. Până şi Biblia spune foarte clar: să nu aruncăm nimic, să aşteptăm să se facă recolta, iar la final o să separăm grâul de neghină.
Este în acest verset o psihologie a acumulării armonioase pe care o găsim azi la autorii postmoderni, cum e Robert Venturi şi lucrarea lui Learning from Las Vegas. Mergem mai departe, improvizăm fără să aruncăm nimic, şi poate că ne vor salva tocmai lucrurile pe care nu le-am aruncat, ideile pe care nu le-am şters cu buretele, telefoanele pe care nu le-am scos din agendă.
Dar, mai ales, nu trebuie să rezolvăm totul pentru a fi împăcaţi.
Iluzi care ne strică viaţa şi cheful de viaţă e aceea că ar trebui să rezolvăm totul pentru ca apoi să mergem mai departe. Ei bine nu, nu totul, ci doar ce trebuie pentru ca să mergem mai departe. Şi, mai ales, ceea ce trebuie azi, pentru a merge mai departe până mâine, nu e în nici un caz “totul”. E mult mai puţin.
E un pic o “psihologie a operaţiunii” pe care o vezi în filmele cu James Bond. Ţi-ai rupt hainele, ai distrus maşina, dar ai rezolvat operaţiunea. Viaţa e o succesiune de operaţiuni, de misiuni de cinci minute sau cinci ore, şi contează să ne putem bea liniştiţi Martini-ul la finalul operaţiunii. La pauză.
De la o zi la alta, psihologia normală a omului se schimbă. Nu mai e vorba să ne pregătim pentru a începe să trăim, e vorba să ajungem, în fiecare zi, la destinaţie. Să ne fumăm ţigara seara pe balcon, oricum ar arăta casa, oricum ar arăta contul bancar sau hainele, din moment ce am ajuns acolo unde vroiam să ajungem. Şi atunci observăm că nu putem rezolva totul, nu putem face curat şi ordine în viaţă, dar putem foarte bine să ajungem în fiecare zi acolo unde vroiam să ajungem.
E doar o purificare, restul poate să moară din moment ce miezul vieţii, esenţialul, e întotdeauna cu noi.
În al treilea Lord of the Rings, Frodo, într-un moment de oboseală, spune: “I can’t go back”. E simplu, făcuse prea mult drum, şi era prea multă tensiune adunată pentru a se mai putea întoarce înapoi. Dincolo de o limită de efort, de viaţă consumată, tot ce poţi face e să mergi înainte. Nu mai contează că nu ai o casă curată sau că nu ştii foarte bine ce rezerve mai ai sau cât mai e de mers. Contează să mergi înainte, asta e mai important decât tot restul.
Până la capăt.
Ni se părea că melodia lui Paul Mc Cartney, Live and let Die, e o melodie egoistă, despre supravieţuire şi individualism. Nu, e doar o psihologie corectă despre viaţa oamenilor de azi: când viaţa a devenit un tren care goneşte mult prea repede înainte, nu poţi lua cu tine toate bagajele. Toate dorinţele de a rezolva toate şi de a înţelege totul, le faci ghem într-o geantă mică, te urci în tren, pui geanta undeva deasupra capului şi te laşi furat de peisaj.