Sunt filme care durează prin capacitatea lor de a marca momentul auroral al unei cinematografii. “ Le clan des siciliens”, pelicula din 1969 a lui Henri Verneuil, aparţine acestei familii de filme. Întâlnirea de pe genericul ei este o întâlnire astrală-trei nume, trei generaţii, trei partituri,trei mituri, Gabin, Ventura, Delon.
În “ Le clan des siciliens”,rigoarea policierului este vizibilă, după cum evidentă este şi inteligenţa regizorală a lui Verneuil,cel care mânuieşte cu abilitate instrumentele ce conduc la atingerea succesului comercial. Fiecare dintre personaje este simplificat pentru a atinge categoria unui arhetip: patriarhul mafiot sicilian Manalese, ( Gabin), poliţistul ce se dedică investigaţiei sale cu devotamentul unui monoman, (Ventura), asasinul cu sânge rece ce uneşte cruzimea cu puterea seducţiei ( Delon). Intriga are claritatea unei tragedii greceşti. Drumul care duce la căderea casei Manalese este trasat de chiar patima ce îl orbeşte şi îl pierde pe conducătorul de clan. Evadarea pusă la cale cu minuţiozitate, jaful avionului cu bijuterii, tot acest edificiu perfect este înlăturat de destinul care îi pedepseşte pe muritori. Sfârşitul este apoteoza acestui cod după care se trăieşte,dar se şi moare.
Muzica lui Ennio Moricone face parte şi ea din acest ansamblu care a devenit deja istorie. Asemeni filmelor din epoca de aur hollywoodiană, “ Le clan des siciliens”rezistă tocmai prin soliditatea clasică pe care o posedă. Fiecare cadru în care Gabin, Ventura sau Delon sunt prezenţi are o încărcătură magnetică. Geniul actorilor luminează partitura cinematografică. În tăietura sa vintage, filmul din 1969 este emblema unui stil care nu încetează să fascineze, dincolo de mode şi dincolo de timp, ca un piatră rară atent şlefuită. ( Ioan Stanomir)
