William Friedkin este una dintre figurile care participă la reinventarea limbajului cinematografic american în anii 70. Duritatea tonului, ca şi refuzul de a îmbrăţişa o poetică unidimensională, îi conferă lui Friedkin capacitatea de a investiga teme şi teritorii care sunt străine mainstream-ului. Alături de Peckinpah sau Coppola, Friedkin se desparte de şabloane, spre a construi un univers tulburat şi obsesional. “ The french connection” şi “ The exorcist” sunt doar două repere în acest canon al inovaţiei.
“Sorcerer”, lansat pe ecrane în 1977, în anul în care saga “Star wars” debuta triumfal, este marcat de aceeaşi poetică a scepticismului şi solitudinii. Doar în aparenţă un remake după capodopera lui Clouzot, “ Le salaire de la peur”, filmul lui Friedkin este una dintre cele mai puternice şi memorabile imagini ale infernului. Nici o rază de speranţă nu poate lumina acest univers de junglă şi de tenebre în care sunt ţinute prizoniere personajele sale. Drumul care duce de la mărire şi crimă la decăderea ultimă, în decorul unei republici sud- americane dominate de un dictator ubicuu, este indicat, laconic, de Friedkin, în prologurile narative ce introduc acţiunea propriu-zisă.
Ca şi în “ Le cercle rouge” al lui Melville, destinul îi adună pe cei care nu mai pot trăi decât fugind , fără speranţa salvării. Un şofer al unei bande americane, urmărit de o lovitură fatală şi gonit din Statele Unite ( Roy Scheider), un bancher sibarit şi amoral ce lasă în urmă o acuzaţie de fraudă ( Bruno Cremer), un terorist palestinian ( Amidou)- iată cei trei oameni care se regăsesc captivi în acest infern umid şi vorace.
Transportul de explozibil spre puţul de petrol în flăcări este şansa pe care aceşti blestemaţi o primesc, pentru a putea să se despartă de camerele şi de străzile sordide pe care le locuiesc, zi de zi. Ceea ce îi întâmpină este un alt infern, nu infernul oraşului delabrat din cutii de carton, ci unul al naturii dominatoare şi aspre, ce aruncă asupra lor noiane de apă şi ridică obstacole de copaci şi de râuri. O stranie solidaritate se ţese intre cei care visează la calea de ieşire. Disperarea acordă filmului lui Friedkin o nuanţă de documentar halucinat. Poezia se suprapune peste dezolare şi suferinţă, peste claustrofobia ce traduce densitatea demonică a unei vegetaţii ce cotropeşte totul.
Destinul se joacă cu aceşti oameni pentru care viaţa are preţul unui bilet de avion. Moartea îi atinge, rând pe rând . Doar gangsterul american duce la capăt acest travaliu infernal- disperarea lui Roy Scheider atinge o adâncime a tenebrelor. Coşmarul lui Friedkin este învăluit în muzica psidehelică a lui Tangerine Dream. Supravieţuitorului i se dă, în final, iluzia speranţei. Din capcana vieţii nu există scăpare. Ultimele cadre ale filmului sunt cele în care sosesc meticuloşii emisari ai mafiei americane. Cercul roşu al sorţii nu poate fi rupt, nici de această dată.( Ioan Stanomir)
