The 8th film by Quentin Tarantino

Printr-o poveste cu opt personaje adunate, de nevoie, într-un aceleași han, pe fundalul unei grele ierni în ținutul Wyoming de odinioară, Quentin Tarantino a revenit cu un western. Puși în creuzetul strâmt al unei încăperi din lemn (spațiul unde se desfășoară toată acțiunea filmului), încălzite vag de un șemineu, ducând cu ei un trecut neguros și cele mai rele intenții, eroii vor lăsa, treptat, tensiunea acumulată să explodeze. Se va-ntâmpla în cele mai surprinzătoare moduri, din care nu lipsesc inserțiile metanarative (mereu există câte o voce adjuvantă ”din afară”), replicile comice, plăcerea dialogurilor seci, rupturile temporale (cu tot cu împărțirea pe capitole), suspansul, duelurile cu pistoale, impulsurile lirice suprimate din start (două dintre personaje încearcă la un moment dat să cânte duios), șuvoaiele de sânge țâșnind din trupuri, ceva cafea otrăvită, vreo câteva cadavre bine dosite și noi configurații ale parteneriatelor inițiale.

the-hateful-eight-405433l-1600x1200-n-27a258b5

Cei opt nu sunt chiar caractere obișnuite ale vestului american, iar licențele tipologice sunt deja o emblemă Tarantino. Avem, mai întâi, patru misterioși rătăcitori înghețați, într-o diligență ce gonește prin zăpadă: vizitiul ”OB” (James Parks); Marquis Warren, un maior negru din cavaleria unionistă (Samuel L. Jackson, o preferință a regizorului); un vânător de recompense numit John Ruth – ”Hangman” (Kurt Russel), care o duce la execuție pe ticăloasa Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh), o doamnă cu gura mare, care-o cam încasează mereu; un fost tâlhar din banda fraților Mannix (Walton Goggins), șerif în devenire și gata să-și ia în primire postul din cel mai apropiat oraș. Ajunși la hanul soților Minnie, întâlnesc, în lipsa acestora (o taină ce va fi dezlegată mai târziu), alți patru marginali: vicleanul călău Oswaldo Mobray (Tim Roth) – dandy cu haine fine și vorbe subțiri; mexicanul Bob, om simplu, ascultător, bun la toate pe lângă casă și nostim cu accentul său spaniol; bătrânul general confederat Sandy Smithers, scufundat iremediabil într-un fotoliu, cu gândul la fiul dispărut; Joe Gage (Michael Madsen), un văcar greoi și impenetrabil.

Și în The Hateful Eight (2015) e vorba de o abordare care demitizează subtil genul, cu o bună doză de cinism, foarte incorectă politic și foarte atentă la tușa parodică (titlul însuși trimite, ironic, la celebrul The Magnificent Seven, filmul-cult al lui John Sturges, din 1960). În precedentul Django Unchained (2012) tema rasială a mai vechii francize cow-boy era împletită cu structuri de mitologie ariană și cu situații ”pe dos”. Un negru, vânător de recompense și selecționer de luptători mandingo, călătorea liber prin sudul sclavagist înainte de aboliționismul lincolnian, împreună cu un doctor alb, ca însoțitor, desemnat să-i plătească ”cioroii” aleși. În fapt, dentistul trebuia să-l ajute pe noul Siegfried de culoare s-o recupereze pe Broomhilda, sclavă la ferma lui Calvin Candie, mare proprietar și frenolog în Mississippi. Eroul era, deci, un Django scăpat, prin hiperbola poveștii, de lanțurile seculare ale supliciului pe plantații și transpus în pielea cumpărătorului/salvatorului de negri. Fără drapajul vestimentar glamour și cu un spor de autenticitate, avem în noul western al lui Tarantino o remarcabilă dovadă a coerenței de stil. Coloana sonoră (tot Morricone), genericul vintage (scris de epocă, la fel ca-n filmele de gen ale anilor 1960-1970, pe font roșu, plus debutul panoramic sobru, cu un superb peisaj montan, sugerând, prin vastitata-i albă punctată de păsări și de-o cruce catolică, posibilitatea tuturor intrigilor rele și bune), culoarea brună a sângelui (înclin să cred într-o intenție specială de-a o lăsa ca-n vechile pelicule spaghetti western, în scenele intense de duel, de vreme ce în alte secvențe mai pașnice ale filmului sângele are culoarea firească), schimburile de focuri neașteptate, cu încrucișări și consecințe la limita credibilității. Plasată câțiva ani după războiul civil american, acțiunea dovedește prin încă două elemente de substanță recurența inedită a temei rasiale. Sigur, cel mai important îl constituie prezența unui ofițer cavalerist negru, într-o lume în care negrii erau cel mult soldați. Importanța personajului against records e augmentată de întâmplarea șocantă pe care acesta i-o povestește generalului confederat Smithers (îi cunoscuse fiul, îl întâlnise și-l pusese, sub amenințarea pistolului, să alerge gol, prin zăpadă, și să-i administreze o felație). ”Cioroiul” maior îi sunt retezate, de altfel, arogantele ”puteri” printr-o împușcătură ”în boașe”, trasă de sub podea.

the-hateful-eight-281534l

Care sunt cele două elemente de substanță de care aminteam? Primul: într-una din secvențele din deschidere vedem că în fruntea diligenței (vehicul-simbol al vestului american) trag strategic, la atelaj, un cal alb și unul negru. Al doilea: maiorul de culoare posedă o scrisoare personală, pe care însuși președintele Abraham Lincoln i-o trimisese, ca prieten. Autenticitatea ei e ambiguă, în film (arătată tuturor, e când sigură, când îndoielnică), iar la final, e boțită și aruncată ca o hârtie de prisos, disprețuită prin insignifianța ei, odată ce conflictele s-au terminat.

Prin urmare, cu atâtea întorsături de situație (n-am dezvăluit aici parcursul definitiv al evenimentelor, filmul merită văzut!), cine e stăpânul și cine sclavul? Cine pe cine a urmărit, cine pe cine trebuia să spânzure, cine pe cine a eliberat? Unde e dreptatea, care e justițiarul și care condamnatul? Cine e cel mai odios, dintre cei opt? Ce caută, de fapt, fiecare dintre cei care au ajuns în cabană? După spusele regizorului, într-un interviu recent, avem de-a face cu ”untrustworthy characters”. Ce de fiecare dată, abordarea piezișă, mobilitatea și imprevizibilitatea tipologică au fost țintele sale.

the-hateful-eight-697824l

Tarantino n-a urmărit să dea răspunsuri și să transmită mesaje ideologice, o știm deja din toată filmografia sa. Așa cum nici n-a vrut să intre, ca specialist dedicat, în selecta clasă a regizorilor de western-uri și să se conformeze vreunui gen anume. Celelalte pelicule ale sale nu sunt deloc ceea ce par. Inglorious basterds nu e doar un film despre Al Doilea Război Mondial și despre naziști, așa cum Kill Bill și Pulp Fiction nu sunt filme de acțiune, în sensul convențional. Ceea ce a dorit a fost să facă filme reușite, originale, spectacole gustate de un public mai select decât norma celor care se distrează numai privind gratuite desfășurări violente, pe ecran. Se pare că i-a reușit, și de data aceasta.

 

 

Sursa foto: www.cinemagia.ro

(Pentru edificare, recomand și comentariul meu la Django Unchained, postat tot aici, pe lapunkt, în martie 2013.)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *