Pământul e bun. Îţi intră în nări, în orbite, e bun cum atârnă de răni ca nişte cataplasme pe pleoapele închise, nu cere de mâncare, deşi poţi să îl omeneşti din când în când cu corpul tău. E bun la drum, când îl iei cu tine ca un mulaj dentar purtând ca amprentă genetic
o fotografie pentru identificare şi amestecul mlăştinos dintre lichidul amniotic şi pământ îţi înceţoşează vederea şi ajungi să stai atârnat de oasele tale de sticlă ca de sfintele moaşte şi să te rogi la mama
şi bunica ta ca la nişte statuete de lut îmbrăcate în ceară
