Interviu Suzana FÂNTÂNARIU: Cum se pot salva cărţile

 

Dialog exclusiv LaPunkt între Suzana FÂNTÂNARIU şi Cristian Pătrăşconiu.

 

De ce salvezi cărți, Suzana? De ce ți-ai asumat această misiune – eu cred că atît de neobișnuită?

 

Dorinta de păstrare și perpetuare în circuitul lor  valoric a cărților provine din armonia pe care mi-a oferit-o harul divin, inspirația și talentul, toate la un loc definind creația cu care m-am identificat. A pierde în neant cartea este ca și cum ți-ai pierde identitatea. Cartea e şi devine mereu o treaptă în procesul de desăvârșire, a cunoașterii dar și al autocunoașterii. Lăsată pradă ignoranței și indiferenței unei anumite categorii de oameni insuficient educați – aceasta echivalează cu o pată pe conștiința noastră. Procesul  de salvare se dobândește, se învață pe fondul existenței, poate chiar native, a acestui sentiment.

 

CARTEA E O FIINŢĂ VIE

 

Cum erai, cînd erai copilă, lîngă cărţi? Ce făceai cu ele?

 

Când eram copil-școlar, în primii ani de „învăţătură”, îmi înveleam în ziare abecedarul și nu suportam să-l văd „tocit” pe la colțuri sau plin de amprente. Însuși „mecanismul” origamic de învelire a coperților însemna pentru mine o „știință” a protecției cărții. Nu cred că m-ar fi învățat  cineva. A fost o reacție instinctuală despre „îmbălsămarea primei cărți” pe care o aveam asupra mea ca un dar pe veci,  regăsită după un sfert de secol în preocupările mele artistice privind obiectele antropomorfe, „Ambalaje pentru suflet ”. Nici îndoitul colțului paginii, în loc de „semn” de carte, nu vroiam să-l practic . Mi se părea că rănesc pagina și că ea suferă, eu considerând mereu că o carte este vie, că este o ființă pașnică , luminoasă,  cu corp şi multe aripi, o creație specială cu litere, imagini colorate și cu un miros special  care mă va însoți mereu cu prietenie. În loc de semn de carte,  foloseam sistematic o frunză presată. Nu eram conștientă că este un „manual”, cuvântul fiind rostit des de învățătoare,  dar știam de la început că este o carte „de citire” și „de desenat ”( ca sursă de inspirație sau de meditație estetică). Era o legatură tainică, subconștient- incipientă, între scriere și imaginea artistică – vizuală. Dacă salvezi cartea, de fapt te salvezi pe tine însuți.

 

O atenţionare permanentă venită din perimetrul educativ privind protecția patrimoniului național este absolut necesară, deoarece memoria noastră este sufocată de alte „întâmplări” și tentații ale vieţii.Timpul este acela care poate fi favorabil pentru salvarea cărților prin perenitatea lor şi tot el poate să distrugă identitatea lor în funcție de priorităţile oferite de o societate (vorbim, mai exact, de marginalizarea valorilor şi de răsturnarea lor). M-am simțit întotdeauna responsabilă față de valorile culturale care mi-au asigurat confortul spiritual în defavoarea celui material. O carte uitată, abandonată este  un păcat al omenirii. Scriitorul timișorean  Lucian Petrescu notează cu amărăciune: […]„toată inutilitatea aglomerării amintirilor obiecte, purtând în frunte chiar cartea- obiect, cu nimic mai salvată de uitare, dacă nu de dezgust şi dispreţ public,”(…) Lucian P. Petrescu, Suzana Fântânariu, Repovestiri obiectele neresemnării, Orizont nr.1, 20 ianuarie 2003.

 

Faci un curs despre cartea-obiect…

 

Pedagogia universitară sau liceală, ca de altfel toate treptele învățării constituie terenul favorabil pentru a educa tinerii și a-i apropia de carte ca reper de viață, ca aspirație ( ai carte, ai parte) și în același timp cultivarea responsabilității de a   o prețui și apăra.  Acum 23 de  ani s-a înființat masterul de „grafică publicitară” la Facultatea de Arte și Design –Universitatea de Vest, din Timișoara. În calitate de profesor, am propus și susținut cu fervoare introducerea cursului „Carte-obiect” ( pe care îl predau de atunci) tocmai pentru a ține trează dragostea pentru carte. Este  singurul curs din țară oficializat într-o Academie de Artă, iar rezultatele s-au văzut nu numai în plan național ci și internațional cu ocazia prestigiosului  Festival de „carte-obiect”  de la Marsillia (2013). Am  orientat  creaţia în forma „cărţilor-obiect” ca mod de manifestare    al artiştilor din întreaga lume postmodernă, prin  vehicularea limbajului plastic, prin înnoirea lui în scopul strategic de sensibilizare a mesajului propus. Acest curs   dedicat cărții consolidează platforma conceptuală asupra fenomenului artistic în domeniul graficii propulsând spiritul  creativ al tinerilor masteranzi și libertatea lor de a alege forma de expresie plastică.

 

 Este, de fapt, tot ceva în mod esenţial legat de ideea de salvare a cărţilor…

 

Ideea de salvare și protecție există în fibrele fiecărui om educat, iar un artist-pedagog  dorește, cred eu, structural să cultive ideea de promovare a cărţii prin diferite forme de manifestare. Procesul cunoașterii prin  învățătură cu ajutorul cărții, acest  simbol  major al civilizației umane, este îndelungat și el începe de la naștere până la moarte.  Salvând bunurile culturale, este ca și cum  ai apăra  un teritoriu, o țară, integritatea și tradițiile ei. O bătălie folosind puterea minții și sensibilitatea sufletească.   Misiunea de a salva cărțile sau oricare din alte resorturi cultuale naționale sau internationale este o datorie civică, etică, una, cred, caracteristică oricărui om educat și în mod special a unui artist conștient de rolul său în societate.  Depozitate atât în rafturile bibliotecilor, dar și în sertarele memoriei noastre, cărțile sunt „predate” urmașilor noștri ca moștenire spirituală. Împreună cu cărțile suntem mereu vii și motivați în cultivarea esteticii interioare: „Carte frumoasă cinste cui te-a scris/Încet gândită, gingaș cumpănită;/Ești ca o floare, anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.” (Tudor Arghezi )

 

Sunt  folosite deseori expresiile  : acestea sunt cărţi din vremea mea sau acestea sunt filme din vremea mea, discuri din vremea mea… De ce „din vremea mea” şi nu „vremea noastră”? Timpul trece peste toți,  important este ca filtrul valorilor să fie mereu în fața lui. Fiindcă timpul este ireversibil, salvarea cărților din iureșul lui, promovarea  și autentificarea lor prin fapte culturale temeinice și profesioniste trebuie să fie un deziderat al tuturor generațiilor. Este o atitudine corectă, o poziționare clară, verticală, o construcție solidă pentru recuperarea  estetică și istorică a tuturor valorilor supuse degradării și  marginalizării. Un artist vizual va fi mai atent la acest derapaj cultural, deoarece el „lucrează” mult cu registrele imagistice. Dacă abundența imaginilor, a vizualului este mai evidentă și obositoare în schimb, cartea calmează retina deoarece există o cantitate bine dozată în numărul de pagini, o ordine în scriere, o relație echilibrată între  text și imagine în cazul volumelor ilustrate.

 

Biblia, cartea de căpătâi situată în  fața tuturor cărților, atinge  perfecțiunea, comentează învățăturile prorocilor,  ale apostolilor și se  adresează  omenirii. Este  cartea – reper.

 

Dar cartea clasică, de hîrtie, aşa cum o ştim? Ce facem cu ea? Cum o apărăm de acest timp pe care, cred, tocmai îl traversăm? Un timp nu tocmai fast pentru această carte…

 

Unul din motivele imediate, urgente de apărare privind cartea tipărită, legată sau  broșată în volum, este acela prilejuit de timpul în care trăim când ea este tot mai puțin vizibilă iar  dispariția ei ar fi o pierdere de neînlocuit,  chiar dacă  o nouă, cartea electronică, vizuală sau auditivă, „prinde”și se răspândește foarte repede în rândul tinerilor, elevi sau studenți.

În cazul în care cartea  vetustă sau nou tipărită  pe hârtie  moale, subtil texturată, purtătoare de virtuți plastice nu va mai exista, atunci pierderea acestui imens capital cultural va găsi vinovați în rândul profesorilor, educatorilor,  artiștilor, persoanelor independente, instituțiilor  culturale etc. Sper să nu asist la o astfel de alienare culturală contempornă. Avem mari obligații față de carte și faţă de continuitatea ei, deoarece ea nu  este inventată de artistul contemporan. Antichitatea a fost preocupată intens de ea, sub formă  bibliofilă. În Evul Mediu, forma generală a cărţii era codexul ( lat. codex, cis = scoarţă, trunchi de copac) iar în  perioada bizantină, pagina cărții nu mai era doar suport de scris , ci şi de pictură, desen,  devenind operă de artă. Din acest punct de vedere, în România, un loc important l-a ocupat perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, când Antim Ivireanu şi-a desfăşurat o bogată activitatea în această direcție. A salva, a recupera aceste valori spirituale reprezintă o responsabilitate morală, etică și estetică prin care sperăm ca   „frumusețea să invadeze   lumea”, iar noi să fim buni, mai buni. Cărțile fac parte din sufletul uman și este contopită în conceptul de artă. Vorbim de  arta scrisului, arta tipăriturii, arta cărții, arta design-graficului.

 

 

CĂRŢILE SUFERĂ

 

Cartea poate fi privită printr-o lentilă etică, aşa cum sugerezi în mai multe dintre răspunsurile tale de pînă acum. Dar există şi perspective afective cu privire la ea…

 

Fară discuţie că există. Cartea, din punct de vedere afectiv, încorporează nu numai iubirea oamenilor ci și reversul ei , ura: rupte, aruncate, batjocorite cu sau fără motiv, pentru conținut sau pentru a manifesta ostilitate față de autor, cărţile suferă. Pe nedrept.  Descoperi astfel că soarta lor este egală cu soarta oamenilor, iar educația și  atitudinea civilizată față de realitatea înconjurătoare este astfel dovedit deficitară prin formele agresive de manifestare. Vai de bibliotecile arse,  de cutremure, de războaie ! Cândva, nu demult am visat că cineva m-a deposedat amenințător de toate cărțile pe care le aveam în jurul meu. Oameni „înarmați” le colectau riguros pentru a fi arse. Să fi fost derulat în mintea mea un film straniu despre o lovitură dată culturii române prin arderea Bibliotecii Centrale Universitare şi a unor colecţii de la Muzeul Naţional de Artă ? Nu întâmplător există în lume  în marele muzee, laboratoare de recondiționare a hârtiei, a manuscriselor,  a cărților, a hărților,  a miniaturilor  etc. Pentru că ele trebuie salvate.

 

Şi, încă o dată, atunci: de ce doreşti să salvezi cărţile?

 

De ce doresc să salvez cărțile ? Pentru că sunt o moștenire culturală  a unui popor, trasează nivelul de civilizație al acestui, iar noi, ca parte integrantă din el, avem datoria de a continua acest demers cultural prin asumare, solidaritate  și responsabilitate.  Sunt conștientă de imensa valoare a cărților vechi și noi scrise sau tipărite, de  necesitatea de a le păstra și înălța. Am crescut odată cu ele,  am vărsat lacrimi de durere peste coperțile lor, le-am strâns la piept de bucurie, am adormit și visat împreună.

 

Recent am găsit într-o improvizată piață de desfacere, printre lucruri casnice sau  haine second hand , cărți valoroase de teoria artei, apărute la fosta   editură „ Meridiane” ( dispariția acestei edituri spune mult despre carte şi pericolul în care se află). Erau cândva în proprietatea unui preot pe care îl cunoșteam fiindcă păstorea biserica din Badea Cârțan unde locuiesc şi unde ai stat şi tu o vreme. I-am recunoscut numele, ștampila…. Mă întrebam: de ce oare s-a despărțit preotul H.Ț de aceste cărți ? El însuşi a scris versuri și a publicat volume noi pe care mi le-a oferit cu dedicație. Aceste cărți  aruncate pe o cergă umedă, pe malul Begăi,  scoase brutal la vânzare cu prețul  de  un leu erau dezmoștenite, abandonate; strigau. Mi-am zis : dacă ar exista un loc de depozitare, aș dori să-mi formez o echipă de voluntari, să adun toate cărțile abandonate, uitate, rătăcite din toată țara.  Le-aș repartiza școlilor,  bibliotecilor  publice sau persoanelor  interesate  de aceste bunuri inestimabile. Ar fi un proiect „aproape european”.

 

SUFLETUL CĂRŢILOR

 

Dar cărţile sînt fragile…

 

Da. Cu atît mai mult, pentru că sînt aşa de preţioase şi fiindcă sunt fragile, au nevoie de protecţie.   „Corporalitatea”  cărților este perisabilă, știind că hârtia este fragilă și refractară la razele soarelui, la umezeală.  Ele,  ca și omul, se pot îmbolnăvi: iată deformarea incredibilă a unei cărți înnecate în apă, arderea fulgerătoare în contact cu focul (scrumul fin lăsat în urmă…), petele uleioase, amprente, urme ale agresării paginilor cu pixul sau creionul, toate sunt cicatrici provocate de oameni. Dacă frescele exterioare de pe pereții mănăstirilor sunt uneori „în-semnate” de vizitatori  cu nume și „dedicații” sentimentale, riscul există și la cărți, desacralizând obiectul de cultură  menit să fie întreținut în condiții optime. Respectul și sentimentul protecției  pentru o carte face parte din etica de comportament a elitei intelectuale. Se manifestă înainte de toate, mental și afectiv, apoi efectiv prin purtarea  mănușilor albe atunci când trebuie   să alegi, să te informezi, să admiri  cartea  ( vezi  marile târguri internaționale de carte). ”Să nu  ucizi” sau   „Omul împotriva vieții”, iată două proiecte expoziționale autentice care îmi vin în minte la care am fost părtașă,   concepute de Alexandra Titu, care se potrivesc discuției noastre despre pericolul morții, despre salvarea vieții cărților. Carcasa, corpul cărții îmbătrânit sau vlăguit, nu diminuează valoarea conținutului, căci sufletul cărții rămâne nealterat; doar cititorii au datoria de a-l descoperi și activa. Dacă filele numerotate sunt distruse,  se frânge o poveste, se diminuează un adevăr. Există  cărți în mai multe volume. Riscul despărțirilor din ordinea enumerării  este mare și irecuperabil (Amintesc că„Eneida” este  compusă din 12 cărți ). Despărțirea lor prin înstrăinare aleatorie este de cele mai multe ori echivalentă cu anularea oricărei șanse de recuperare.  Cartea este o operă, un volum din hârtie iar hârtia are posibilitatea de a fi supusă tandrei  tactilități a mâinilor. Așadar cartea are nevoie de mintea, inima și mâna  omului. O carte ținută în mâini își apropie mai mult conținutul  de cititor, iar emoția lecturii vibrează altfel.

 

De ce merită cărțile să fie salvate? De ce trebuie să salvăm cărțile?

 

Pentru că ele m-au salvat de la pericolul necunoașterii, m-au scos din întuneric, m-au inițiat. „Observ că, pentru a fi eu însumi, am nevoie să mă lumineze ochii altora” spunea Virginia  Woolf. Pentru că nu aș fi fost aici în ipostaza de a face acest interviu, dacă nu ar fi existat în viața mea cărțile – începând cu „abecedarul” și terminând cu Biblia.

 

La începutul secolului al XV-lea, Johannes Gutenberg  a inventat tiparul. Întreaga Europă a făcut un pas  important prin răspândirea cărților tipărite deschizând calea spre societatea modernă, civilizată. Astfel, o bună parte a gravurii în relief este legată de dezvoltarea cărții  tipărite prin sistemul literelor separate și mobile ce puteau fi culese în cuvinte și fraze. Litera și imaginea erau gravate  în același bloc de lemn, cele două elemente coabitând frumos în pagini de o valoare  estetică deosebită. Relația scris-imagine creează și acum în contemporaneitate o bună coabitare între creația scriitorului, cea a artistului  plastic sau a fotografului.

 

M-am angajat firesc dar și cu stropi de revoltă să apăr cartea pentru că, de  la apariția radioului, televiziunii , apoi a calculatoarelor și internetului, am constatat că numărul cititorilor de cărți tipărite a scăzut vizibil. Se citește puțin, deși în licee și în facultăți există manuale, cărti, cursuri specializate pe care tinerii le citesc doar pentru evaluarea examenelor. Stimulăm ignoranța de dragul calculatorului, iar starea de deteriorare a sistemului educațional este în defavoarea salvării cărții și a lecturării ei. Cărțile presupun învă­țătură, știință, instrucție, cultură, erudiție, însă este grav faptul că există mult teren propice pentru  întreținerea analfabetismului  în secolul XXI.  Pentru a avea acces la conținutul unei cărți trebuie să fii cultivat, trebuie sa știi, trebuie să cunoști. Ideea de carte este similară cu înțelepciunea. A nu ști o boabă de carte înseamnă că nu  știi nici să citești, nici să scrii ; ești sărac, neputincios în a-i  înțelege pe cei din jurul tău. Cartea presupune o perfecțiune intelectuală (așa  cum scrie la carte ), te purifică și te disciplinează , te armonizează cu tine însăți ( însuți) , deopotrivă și cu semenii tăi. Contribuie la  înțelegere și comunicare lăsându-se  dezvăluită de mintea ageră a omului.  Cartea scrisă are un ritm mai lent al citirii, pentru că  implică concentrare și  meditație. Ca și creația, lectura este o trăire încă de la primul contact vizual și tactil cu cartea. Metaforic vorbind din cărți „ies”  filme, piese de teatru, picturi. Sunt  ritualice, te fascinează, te vindecă, îți îmbogățesc imaginația.  Sunt identități descoperite, desfășurări panoramice,  cuprind lumea prin mesajul lor variat.

 

Cărțile electronice (e-books) sunt tot mai populare trecând de la lectura textului pe ecranul calculatorului la  format Word, Adobe PDF, pagini HTML, ușor de lecturat  pe  laptop sau palmtop. Au apărut recent și cărți audio, așa-zis „cărți vorbite” sau cărți  sonore, citite de  autor dacă este contemporan sau de alții dacă este vorba de literatură mai veche. Sunt cărți utile care pot fi ascultate oriunde cu un mp3 player, însă, chiar dacă au o popularitate crescândă, aceste lecturi auditive nu vor putea niciodată atinge nivelul textelor scrise și lecturate dintr-o carte tiparită. Aceste comori palpabile nu vor dispărea asa cum afirmă din păcate edilii noilor  tehnologii și nici cărțile electronice nu vor constitui o modă trecătoare. Credința mea este aceea că ambele variante vor rezista și vor   constitui un bun prilej de acumulare, informare și formare într-un fel sau altul, a cititorului  de orice vârstă. Probabil   aparatele electronice vor fi mereu populare și mai ieftine, iar cărțile clasice se vor scumpi. Se va face mai vizibilă diferența de clasă privind potențialul cumpărătorilor.

 

O bună parte din cărți conțin un ex –libris, un semn grafic  creat de un grafician care prin gravarea numelui posesorului de cărti și  efectuarea unui simbol al profesiei sale le personalizează din punct de vedere formal  prin aplicarea aceastei  minigravuri imprimate. O altă formă de individualizare și valorizare este dedicația . Acele câteva cuvinte calde, izvorâte din trăirea emoționala a momentului,  scrise spontan și confesiv pe prima pagină revendică memoriei dreptul de a nu uita niciodată autorul și gestul lui creativ. Sunt gravate în suflet și imprimate în timp. Dețin un număr mare de cărți cu dedicații pe care le-am „reprodus” într-un fișier în speranța că aceste miniscrieri,  cu  titlurile cărților, numele autorului, editura ar putea constitui o nouă carte, o carte de colecție cu nenumărați autori.   Sunt momentele cu caracter de eveniment cultural petrecute cu interes și emoție la lansările de carte,  întâlniri live cu scriitorii.

 

Cartea-ca dar. Cartea-ca întîlnire.

 

Da. Şi arta de a dărui. Primirea sub formă de cadou a unor cărți constituie de asemenea un inventar  memorialistic. Dacă ar fi sa decodific „arta cadoului”, aș afirma că cel mai frumos  dar este o carte : „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte /decât un nume adunat pe -o carte”( Tudor Arghezi).

 

Artistul plastic este atras  mai mult de vizual, prin urmare albumele sunt cele prioritare în colecțiile sale din  „bibliotecile  de artă”. Ele ar fi mult mai bogate dacă potențialul financiar al artistului i-ar permite întotdeauna, achiziționarea lor.  Albumele de artă au șansă de supraviețuire mai mare decât  cartea scrisă,  lipsită de imagini.

 

CARTEA CA PUNTE

 

De ce trebuie să salvăm cărțile ? Pentru că sunt o ființă, o altfel de ființă: „Ești ca o vioară,/ singura ce cântă/Iubirea toată pe un fir de păr,/Și paginile tale, adevăr,/S-au tipărit cu litera cea sfântă.”( Tudor Arghezi) Acest „obiect” fascinant  este prilej de comunicare individuală, iar orice comunicare este înainte de toate o interacțiune. Este indispensabil omului, cel care a defrișat terenul cunoașterii dorind să atingă desăvârșirea. Cartea  este scrisă de om și pentru om; de aceea există verbele „a scrie” și  „a citi”, iar acum verbul „a salva”.

Flexibilă , cartea este o punte, un arc peste timp , un curcubeu dupa ploaie; se deschide, se închide , se oferă, se  desfașoară, curge ca o apă .

Acest obiect frumos,  mic dar cu conținut mare  este doar aparent static ; nu este încremenit într-un loc anume sau  în biblioteci. Acolo e doar popasul, odihna. Ca și cartea auditivă sau electronică este purtată de cititorul si iubitorul ei în călătorii lungi: metrou, tren, avion sau  săli de așteptare. Se  citește la mare sau la munte când ești relaxat și detașat de problemele cotidiene, dar și pentru că trebuie sa-ți gestionezi timpul rezervat lecturii. Se citește seara când asteptăm visele de noapte în somn ( „în somn înapoi la părinți” cum ar spune  Lucian Blaga.)

 

Și totuși , regretabil cu câtă ușurință ne despărțim de o moștenire spirituală , de întreg arsenalul numelor de aur al autorilor care au dăruit lumii mesaje esențiale,  trasee plurivalente . Nu mai dorim să coabităm cu minunatele cărți , avem nevoie de spațiu pentru dulapurile de haine și alte „colecții”. Căci este vorba de tridimensionalitatea cărții tipărite în raport cu bidimensionalitatea cărții electronice prima având dezavantajul  ocupării spațiului fizic, dar și impactul material ( hârtia, greutatea ei) nu este de ignorat. Recunosc astfel că situarea cărții tipărite în conul de umbră este oarecum justificată prin înlocuirea volumului editat cu cartea electronică vizuală sau auditivă. Însă am convingerea că există șanse egale de conviețuire  prin voința și necesitatea de a nu aplica exclusivitatea nici într-un caz nici într-altul.

 

De ce desființăm bibliotecile ? Din lipsă de spațiu ? în curând vom renunța la trusa de culori și la pânza de pictură în favoarea printului şi a photoshopului. Vom elibera astfel și atelierele.

 

Dar nu cumva e şi mai grav de atît? Nu cumva dărîmăm şi blbiotecile din noi? Sau, nici măcar atît – construim cu totul altceva, neştiind că ele pot exista în noi, neştiind ce bogăţie imensă ne refuzăm.

 

Foarte probabil. Așadar bibliotecile din interioarele noastre sunt desființate în favoarea obținerii spațiului fără a conștientiza că dintr-o percepție exterioară aceste „corpuri” au o estetica si o „anatomie” agreabilă, aliniată ansamblului de decorațiuni interioare. Îmi amintesc cum s-a mirat Marin Sorescu la vederea unei biblioteci mari căptușite cu cărți exclamând : „nu știam că un plastician poate avea o asemenea bibliotecă bogată”!…

O privire asupra cărților ordonat așezate , legate măiestrit, unele pânzate cu incizii aurii, altele albe , negre , desenate sau „pătate ” de culoare , mate sau semilucitoare – toate sunt binefăcătoare, binefăcătoare inclusiv privirii. Biblioteca cu cărți permite și o estetizare ușor regizorală printr-un aranjament floral sau o miniexpoziție de miniaturi, fotografii, obiecte mici, pietre cu conditia obligatorie de  a elimina kitch -ul. Casa cărții este biblioteca, o mare familie întregind o istorie a lumii sub diversele ei aspecte, desemnând un timp, o trecere. Biblioteca este „Cloșca cu puii de aur”, o moștenire spirituală lăsată urmașilor, iar generațiile viitoare au datoria de a le prelua, cultiva și conserva.

Biblioteca cu cărti este o instalație construită dintr-un perete penetrant, cu mii de ferestre mici, iar cărțile , o  trecere dincolo si dincoace de timp prin ochii minții. Tăcute, ele sunt trudite de făuritorii ei (căci „rob” este creatorul ) ,iar dorința mea si a contemporanilor mei compatrioți  este aceea de a contrazice scepticismul versurilor lui Arghezi privind destinul cărții : „Un om de sânge ia din pisc noroi / Și zămislește marea lui fantomă / De reverire, umbră și aromă, / Și o pogoară vie printre noi. / Dar jertfa lui zadarnică se pare, / Pe cât e ghiersul cărții de frumos. / Carte iubită, fără de folos, / Tu nu răspunzi la nici o întrebare.”

 

Opera ta plastică include multe cărţi. Cartea, cred că nu greşesc, este una dintre marile teme ale creaţiei tale.

 

L-am admirat pe  Ion Bitzan, pentru  cărtile si bibliotecile inedite care,  după afirmaţiile lui Dan Hăulică, anticipează experimentele de la Kassel, motivul cărţii fiind un arhetip al identităţii dintre scris şi lumea obiectivă. Cartea-obiect deschisă, Cartea-obiect închisă, Cartea perechilor, Cartea planetelor, ierbarele, atlasele şi seria de hărţi ale lui Ion Bitzan sunt comentate cu rafinament poetic   de Dan Hăulică în „Himera cărţii absolute” din revista  „Secolul XX” a anului 1982 : „ pare a căuta, în fizicitatea oricât de provocatoare, insesizabilul gracil al unei fierberi de imaginar. E însăşi himera cărţii în atingere cu prezenţa cea mai nemijlocit obiectuală; ireductibil preluată şi mereu precisă în gratuitatea ei surâzătoare […] Luxuriant capricioasă, dar gravă în adânc, fascinaţia cărţii este, aici, terenul de întâlnire a artistului cu maeştri memorabili ai veacului,- cu Borges în primul rând.”

 

Şi cărţile tale, cărţi-obiect?

 

Am conceput  „cărtile-obiect ” pentru a le aduce  aproape,  în prim planul vieții noastre cu parfumul si lumina lor , obiecte de creație asemenea picturii sau sculpturii. Să poţi să te apropii de ea, să o privești de jur împrejur, să o înțelegi de data aceasta nu scoţînd-o dintr-o bibliotecă sau cumpărînd-o dintr-o librărie, ci admirînd-o într-un muzeu sau într-o galerie cu statut consolidat  ca operă de artă de sine stătătoare. Un fel de apel la reactivarea memoriei pentru a nu uita niciodată cartea tipărită, cea care a ajutat lumea să comunice, cea care a răspândit civilizația .

 

Fiind preocupată de obiectul  investit de artist cu valori semantice, am clarificat prin experiment ca manifestare creativă și formă liberă de artă, mai întâi, relaţia între imaginea xilogravurii ca bidimensionalitate şi trecerea ei spre tridimensionalitate în scopul amplificării gradului de receptare, mutaţie favorabilă unui gen considerat în exclusivitate parietal. Lectura xilogravurii –obiect în tridimensionalitatea ei , cu umbră purtată şi aruncată, posibil tactilă faţă de lectura  lucrărilor bidimensionale, are un plus de forță în receptarea mesajelor .

 

AMBALAJE PENTRU SUFLET

 

În  urma unei experienţe complexe, pe parcursul timpului am restructurat limbajul vizual și semantica lui, lărgind  posibilităţile de exprimare și comunicare : de la  gravură şi desen la pictură de  la obiect la  obiect instalaţionist. S-au născut înainte de 1989 acele obiecte antropomorfe intitulate „Ambalaje pentru suflet” precum și alte serii adiacente care au constituit un traseu mai lung în  ceea ce privste  clarificarea unui concept privind obiectul individual sau instalaționist în  lumea contemporană.

Carte-obiect ca   formă de manifestare    a artiştilor din întreaga lume postmodernă are o autoritate pe măsura simbolisticii ei. Acest gen de creaţie atinge experienţa şi inovaţia mai ales la artiştii români vulnerabili la situaţia politică, când cenzura manuscriselor a fost marcată de obstrucţia ideilor, a mesajelor artistice  din conţinutul literar a cărei formă de exprimare era textul. În acest sens cartea devine un obiect simbolic preţios, eliberat de constrângeri. Textul (scrierea) fiind unul abstract, prin mimare, un text tabu,  generează o  temporalitate a imaginii de factură grafică, mărind valoarea obiectului ca semnificaţie artistică.

 

Convergenţa între textul prelucrat, imaginat, inventat şi  zona de plasticitate experimentată, personalizează obiectul. Pentru că am scris puține cărți față de câte aș fi dorit să scriu și pentru că mi-am pierdut curajul, când am dat cu ochii de mine în posibila, dar pierduta ipostază de scriitor:   ( „Spatiu si semn, o dialectica a devenirii imaginii între planeitate si obiect”, Ed.Brumar , 2007 Timișoara; „Xilogravura-matrice stilistică.Re-scrieri sau Cronicile vremii, Ed.Brumar, 2009, Timișoara; „Raster Violet-aproximări culturale”, Ed.„Singur„, Târgoviște,; „Identitate precară”versuri volum online, 2000 http://geocentral.net/suzana/identitate ) ca o recompensare a acestei neîmpliniri am intrat în jocul ludic  cu „cărțile – obiect” și „Bibliotecile  utopice” .

 

Adică, te-ai dus, puţin pe ocolite, pe un fel de drum către tine…

 

O reconversie a lor, a cărţilor în plan artistic mi-a armonizat sufletul și  a armonizat întreaga mea creație. Fugeam de o realitate nefavorabilă spre carti pe care nu le-am scris  dar le-am  „construit” sau „de-scris” ca obiecte . Dragostea pentru  poezie s-a infiltrat în pictură sau obiect (Ut pictutra poesis) pentru că pictura, desenul   conține poezie, iar poezia contine pictură. Am trăit în doua lumi: cea a artelor plastice mărturisita de-a lungul vietii, oficializata, profesionalizata si cea a literaturii, nemărturisită, înăbuşită, închisă, anonimă, sacrificată. Cu voie sau fără voie am trăit  în lumea   artelor vizuale, deloc confortabilă. M-am slujit de harul poeziei dar nu am slujit poezia, nu am lasat-o să înfloreasca, nu i-am dat șansă de identificare si identitate. Nu stiu căror exigente moral-culturale am lasat poezia în sertar? Cînd dau titlul unei lucrari ( pentru mine și  titlurile  sunt importante) în subconstient apare o carte, cînd simt nevoia de confesiune parcă recit versuri într-un cenaclu, când încep o lucrare mai întîi trăiesc o stare vizionară de poezie, văd lucrarea ca pe un poem.

 

MAMA-CARTE

 

Atelierul tău e plin de cărţi-obiect…

 

Fiind necesare în creșterea  procesului de creatie în ansamblul lui o bună parte a atelierului este, ai dreptate, ocupat de cărțile-obiect. Masiv au pătruns în atelier mai ales  în anul 2000 cînd am pierdut-o pe mama mea, Maria. Ele îmi solicitau tactilitatea, un fel de acţiune de extrovertire a energiilor , un gest al durerii, un efortul mental de a compune şi recompune într-un tot unitar prin căutarea cu mintea şi mâna a  diverselor  materiale ce urmau a fi armonizate, ansamblate. Era un proces de construcţie şi mai puţin de meditaţie melancolică. Aveam senzatia că umilul creion pentru desen, dăltiţa pentru gravură , pensula moale  pentru pictură erau instrumente inofensive pe care mâna sensibilizată de trăirile sufleteşti nu le va putea stăpîni sau nu erau suficient de puternice  pentru a exprima neliniştea sentimentelor. Nu vroiam sa-mi descopăr fragilitatea prin urmele lăsate.

 

Şi au urmat expoziţiile prin care ai plimbat cărţile-obiect.

 

Da. După 1990 Cărțile –obiect au fost  prezentate în expoziţii  ce reuneau acelaşi gen de lucrări: „cARTe.Carte-obiect”, Muzeul Colecţiilor, Bucureşti, 1991; „Objekt/Book”, Biblioteca Naţională Szechenyi, Budapesta, 1993; Expoziţia cARTe. Objekt/Book made by Romanian artits”, De Zonnehof Cultural Center, Amersfoort, Olanda, 1993; „Carte-Obiect”, Palatul Mogoşoaia, Bucureşti, 1997 şi a continuat expunerea lor pâna astazi, ultima expunere fiind la Festivalul international de artă  „Eminesciana” din Iași în 2014 cand am obtinut Premiul pentru reade made-Carte-obiect.

 

Cum le faci? Cum faci aceste cărţi –obiect?

 

 În primul rând cu inspirație și pasiune abordând subiecte care, cred eu, pot fi ca niste teme literare doar ca nu sunt scrise.   Mă inspiră, mă atrag   materialele derizorii, sărace , abandonate pe care le recuperez  din realitatea înconjurătoare . „Salvaţi obiectele singure” a fost un proiect dezvoltat câțiva ani și expus la Institutul francez și Muzeul Banatului  din Timișoara sau la Universitatea de Arte „George Enescu ” din Iaşi, dar şi la Salonul Artiștilor din Slovenia  ca invitat. Paralel cu „Jurnalele  utopice ” de mari dimensiuni ( unul  se afla la MNAC, achizitionat în 2003), altul  într-o colecţie privată în Austria, unele în atelier și au constituit surse de extragere „în mic”a unor fragmente, recompuse pentru cartea-obiect. Acest proces de elaborare  conferă posibilitatea de exprimare si exteriorizare mai mare într-un timp mai scurt. Știu însă,  simt și posibila  monumentalitate a cărților-obiect  care rivalizează cu sculptura . De altfel  „Documenta 6” de la Kassel,din 1977 a fost consacrată „Metamorfozelor cărţii”, formelor de Antilese- maschine, un protest contra inerţiei consumiste: cărţi de beton, Bunker Book, cărţi de fier propuse de sculptorul elveţian Milan Knizak, anti-carte în concepţia lui Bernhard Luginbühl. Experienţele de la Kassel propuneau cărţii-obiect, dimensiuni fabuloase, cartea care ne conţine, cartea obiect manipulabil cu proporţiile unui spaţiu habitabil: Stiffbuch de Franz Erhard Walther. De asemeni am fost impresionata ca la cimitirul Perlachese există un mormânt sub formă de carte.

 

Cum faci aceste cărţi?

Cartea-obiect este o  metamorfozare plastică a experimentaliştilor. Cu calitatea materialelor de a fi tactile, cartea-obiect are un tip de estetizare un tip de frumuseţe legată  de originea şi  rolul spiritual al acestui obiect, dar și purtătoare de mesaje ideatice.

Există în preocuparea mea în zona cărţii-obiect două direcţii dar care se interferează din punct de vedere conceptual. Una ar fi cea a cărţilor de lemn de tei  cu două pagini (planuri), cărţi supra dimensionate, monumentale  prinse în balamale (mobile). Sunt cărţi –ferestre care se închid şi se deschid funcţie de mai mulţi factori contextuali: spaţiu, lumină, caracterul mesajului transmis. O parte au la baza formulării conceptului chiar plăcile de xilogravură, altele dintre acestea pe suport de lemn „viu”  încorporează     fotografiile vechi şi colajul din metal patinat. Raportul între imagine şi text este aproape invizibil în unele cazuri. În situaţia plăcilor gravate, toată această incursiune a inciziei pe    suprafaţa lemnului este un „text-subtext” , iar subtextul conţine imaginea  invizibilă. Faptul că plăcile gravate au devenit coperţi, învelişul, carcasa cărţii   ne apropie cu gândul de universul scrierii prin cioplirea literelor din timpul favorabil cultural al inventivului Gutenberg.

 

CARTE VIRGINĂ, CARTE FECUNDATĂ

 

Cea de–a doua direcţie este   legată de ideea de „arhivă” la limita între abandonare şi recuperare absurdă. Aceste „urme” sunt depozitate în interiorul unei cărţi condamnate să nu fie deschisă niciodată. Sunt  cărţi-tabu,  , un „ambalaj pentru sufletul cărţii”, „cărţile mumificate”. O carte închisă, înfăşurată, imobilă, legată cu sârmă. Dacă este închisă, cartea îşi păstrează taina. Odată deschisă, îşi lasă înţeles conţinutul de către cel care o priveşte O carte închisă semnifică materia virgină, iar dacă este deschisă, pe cea fecundată.. Vizualizarea conţinutului este făcut prin intermediul   obiectelor   cu semnificație simbolică: în loc de titlu, text sau fotografia artistului : ochelarii (şi aceştia la rândul lor dezmembraţi, uzaţi),  tocul, creionul tocit, becul, elementele care definesc  substanţialitatea temporală a cărţii devenită relicvă. Cărţile ale căror file sunt bătute în cuie  conţin o parte din notiţele de la cursurile   de   istoria artelor din timpul studenției mele,    materiale didactice legate de predarea unor cursuri de specialitate ca profesor,  analize medicale, electrocardiograme. Toate  au „în-semnat” ceva  în biografia artistului. Folosindu-mă câteodată de radicalizarea albului și a negrului ca în xilogravură, ea poate fi „Cartea războiului” uneori,  dar și „Cartea păcii”  sau „Cartea îngerilor ”, alteori.

 

Hârtia este importantă pentru cartea editoriala si tot atât de importantă şi pentru  cartea ca obiect, ea născîndu-se din iniţiativa graficienilor care folosesc ca material specific hârtia. Există o libertate de a alege forma de expresie plastică  prin implicarea acestui material nobil și fragil. Industrială sau manuală  cu calitatea ei de a fi: tactilă, caldă, multivariată, conferă un tip de estetizare privind   originea şi  rolul spiritual al ei în construcția imaginii.  Relația imagine-materie spiritualizată conferă artistului o nouă posibilitate de expresie plastică neconventională, acces la inventivitate si marcarea originalității.

 

Istoric, hârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi extinsă folosire. Acest material a fost preparat prima dată în China, în anii 104 – 105 d.Hr. Ulterior tehnica de fabricare a hârtiei s-a răspândit în Japonia (600 d.Hr.). În sec. VIII arabii preiau secretul fabricării şi-l răspândesc în Europa islamică, în secolele următoare. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia. Până în secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea manuală, singurul utilaj existent fiind moara de hârtie.  Înainte de apariția hârtiei  a existat papirusul, utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î.Hr. şi până în secolul IX d.Hr. Foile de papirus se lipeau cap la cap şi formau un sul.Mă opresc aici și amintesc seria de cărti cu doi  tamburi expuse la Marsilia, cărţi cilindrice cu gravuri colate pe tamburi de lemn dar și coloanele instalaţioniste înfăsurate în xilogravuri de dimensiuni monumentale ( instalația „Coloane sau Pasi pierduți” de la Muzeul de Artă –Timișoara cu ocazia Retrospectivei de 50 de ani din 1997)

 

Timpul contemporan  răstoarnă un anume tip de viziune şi schimbă structural profilul artistului prin  vehicularea  experimentului, înnoirea limbajului plastic în scopul strategic de sensibilizare a mesajului propus. Am folosit „releul” foarte dinamic al colajului amintind de practicile  pop art-ului. Ele sunt semne culese, determinate de un timp vetust, sau violent contemporan, recognoscibile. Valoarea informaţiilor prin imagini, aşa cum a dovedit-o timpul, este diminuată de la caz la caz prin manipulare şi îndepărtare de adevăr atât timp cât etica valorizării şi a responsabilizării nu funcţionează.

 

Din ce le faci?

 

Fiind lucrate manual cărtile -obiect au caracter de unicitate, nu sunt două la fel şi nici una  nu este  perfecta. Tipul acesta de cărţi nu tinde spre perfecţiune lăsînd să apară acele, imperfecţiuni ce asigură plasticitate obiectului.  Ele sunt individualizate ca structură prin faptul că materia lor poate fi pipăită, mirosită, privită îndeaproape şi tratată cu atenție , pentru că este o materie naturală foarte puţin prelucrată  care mai păstrează încă forţa, dar şi perisabilitatea, efemerul poate. Materialele  sunt alese, selectate asociate pentru a încorpora un conținut mai putin lizibil,  dar expresiv .

 

Ca material atât în gravură cât și în confecționarea cărților-obiect, prefer lemnul. El este considerat în India şi Grecia substanţă universală, are putere simbolistică evocând  înţelepciunea şi ştiinţa supraomenească. „Arborele lumii”, „Pomul vieţii” sunt sinonime  cu „Axa lumii”.

 

Asociez alte materiale în efortul de a crea o unitate prin armonizare: piele, hîrtie-carton, plastic (linoleum gravat), sticlă, oglindă, etc.  Agreez în mod special relaţia lemn-metal pentru că asigură soliditate si densitate obiectului asemeni unei sculpturi. Folosesc ca imagini :  fotografii vechi, propriile desene, propriile xilogravuri,  propriile placi gravate, cărţi de joc, elemente decorative din metal, elemente decorative textile, cărţi poştale, și o selecţie riguroasă de imagini din reviste. Ma bazez pe experienţa consumată în proiectul „Eurotique ”, conceput la Paris în  2006  cu cele  600 de cărti poştale de autor interpretate muzical la pian de Mircea Tiberian, un poriect derulat la  ICR, Paris, în  2006,  ICR, Londra în 2007,  Institul francez-Timișoara, 2007.

 

Imaginea, suportul material,  importanţa unui suport specific, calitatea materială a suportului şi efectul asupra imaginii: de la suportul preţios la suportul minimal, derizoriu, întâmplător şi până la dispariţia suportului sunt elemente importante în conceperea cartii-obiect  . Grafica însă  defineste procesul şi nu  suportul.

 

Ce spun, de fapt, cărţile acestea – altfel decît cărţile obişnuite şi, totuşi, asemănătoare acestora, cu un duh al lor foarte special – făcute de tine?

 

Am urmărit de-a lungul carierei mele de grafician şi de profesor diferitele niveluri ale imaginii în relaţia semnificat-semnificant, în condiţia specifică a discursului grafic. Astfel , semnul a avut rolul conotativ în discursului artistic,  de la realitate la semn şi de la semn la simbol. Semnul şi realitatea imaginară, dar şi semnul  şi gestul contribuie la evidențierea conţinutului asupra formei.

În procesul de elaborare al cărţilor –obiect chiar dacă am afirmat uneori că este un joc ludic, am fost guvernată de legile interne ale imaginii, elemente  prioritare în creatiile unui artist vizual. Cartea în general pornește de la ideea că este un „obiect ”palpabil , se poate mânui, se poate muta dintr-un loc în altul. Beneficiază de un anumit timp de concepere prin realizarea industrială în cazul carții editoriale și realizarea manuală, individuală  în cazul cărții –obiect. Ambele variante sunt  determinate  de vizual și sunt create de „mâna omului ” . Mă gândesc că aşa cum cele două tipuri de cărţi  – editorială şi cartea-obiect – au o relație de interdependență estetică și ideatică și supraviețuiesc împreună sau paralel, tot așa poate supravieţui cartea tiparită împreună cu cartea electronică sau auditivă, o  temă vulnerabilă  pe care am dezvoltat-o în  partea întai a discuţiei noastre.

 

Subliniam în răspunsurile la primele întrebări că una dintre cerinţele interioare, poate cea mai importantă, o cerinţă fundamentală care a condus şi conduce pe Om în multe dintre acţiunile sale, este cerinţa interioară a de a cunoaşte, deci de a şti şi a înţelege. Este o cerinţă străveche care, luînd forma şarpelui, i-a împins pe Adam şi Eva să mănînce fructele Pomului oprit, Pomul Cunoasterii – de aceea îndrăznesc să cred că aceste cărţi-simbol (nu întotdeauna agreez ideea de „obiect”) nu sunt lipsite de asemenea profunzimi. Un mesaj concentrat scurt, poate fi convingător aşa cum o sculptură nu are nevoie de ramificaţii în percepția unitară și clară  a  mesajului; de aceea cartea-obiect are un caracter esențializant. Ea mi-a întărit credinţa asupra faptului că orice material (materie) folosit în crearea unei lucrări de artă se înnobilează, capătă valenţe artistice numai dacă sunt puse în slujba mesajului. Astfel materialele derizorii, sărace  prin reconversie artistică capătă o imensă valoare spirituală dacă ideea transcende.

 

SEMNE DIN VIAŢĂ

 

Să vorbim puţin şi de imagini acum deoarece în viaţa omului există o  cantitate imensă de semne,  hipersemne,  ca urme ale unei civilizaţii controversate. Încă din 1976 am fost marcată de  interviul  lui Andrei Brezeanu cu Alvin Toffler, publicat în „Secolul XX” din  subtitlul „Ecologia imaginilor în Secolul XX”,  care subliniază relaţia între structură şi cultură, comunicarea prin imagini sesizând că există o „junglă a imaginilor”.

 

Unui artist plastic care lucreaza cu vizualul i se dă proba puterii de selecţie şi voinţa de estetizare de a nu se lasa manipulat de cantitatea lor, ci  de calitate, căci lumea implacabilă a convenţiei grafice actuale are mult story şi durere. Am elaborat astfel trasee ale recuperării imaginilor mai mult decât textele,  folosind tema „Jurnalului utopic” creînd proiecte  expoziționale ambientale cum ar fi „Hipersemne într-un inventar totemic”( Galeria „Helios”, 2007 si  ICR-Bucuresti, 2010. )

 

Imaginile de care mă folosesc în carte-obiect conţin un inventar eterogen, de semne, imagini din cea mai îndepărtată istorie ( „Humanitas”) a artei până la imagini ale vieţii contemporane. („Cartea electronică”). Lucrez la o carte monumentală, deschisă încorporînd aceste hipersemne  cu asocieri şi transferări de informaţii de la un timp la altul, de la o formă la alta, de la un conţinut la altul, dar  există si imagini  care transmit un mesaj pur estetic  prin scoaterea lor în afara timpului si a socialului.

 

Pentru ce le faci ?

 

Este un alt mod de a „ilustra”, de „a scrie”. Ilustraţia şi tipologiile în postmodern  se manifestă în diverse forme de exprimare artistică, iar textul poate funcționa  după legile  discursului vizual aşa cum în discursul imperativ-persuasiv relaţiile  cromatice sunt de la început stabilite.  Descoperind  o nouă modalitate de comunicare cu lumea folosind materiale atipice într-un nou concept am impresia că mesajul pote fi mai percutant cu putere de impresionare maximă prin responsabilizare.   

 

Pentru cine le faci?

 

Pentru publicul larg, pentru libera comemorare a personalitătilor, pentru persoane apropiate , familiare, pentru colecționari, pentru tineret ( elevi, studenți ). Să le luăm pe rând :

 

Pentru public , cu  rol de promovare a produsului artistic, în scop educațional   prin  expunerea cărților-obiect în muzee, galerii, târguri de artă  alături de tradiționalele genuri de artă: pictură, sculptură, grafică, arte decorative. Exercițiul și capacitatea de a fi percepute ca obiecte de artă de sine stătătoare. Amintesc astfel deschiderea expozitiilor  mele  retrospective în care au fost expuse și cărti-obiect:„Ambalaj pentru suflet” Muzeul de Artă, 1997, „ Re-însemnare”, Muzeul de Artă, 2000, „Re-însemnare II-Muzeul de Artă, 2008,  expozitia   personală „ZidArta”, Sala Visconti –Palatul Baroc în  2013 în care un rol important în vizualizare l-a avut cartea-obiect . Edificatoare pentru public au fost și  expozitiile personale care au cuprins în exclusivitate doar cărţile – obiect: „„Umbra cărții, bibliotecă utopică” deschisă la Libraria Carturesti, Timisoara, (curator Cosmin Lungu) și  „Metamorfoza cărţii” împreună cu Atena Elena Simionescu la Muzeul de Arta din Iasi, în 2013( curator Atena Elena Simionescu și Lăcrămioara Stratulat). În acest sens poate sunt semnificative câteva titluri : „Carte abandonată”,  „Primavera”, „Humanitas”, „Les sang des autres ”(Jeanine Baude), „Cartea vernisajelor”, „Carte rănită”,  „Poeme albe”, Aur-Elia( cartea surorii), „Carte celestă”, „Cartea mamei”, „Defăimarea tineretii”, „Carte electronică” , „Jurnal utopic”  „Letraset”, „Ceas fără consolare”, „Lumină secretă”etc.

Cartea „Lumina secretă”, prin mărirea efectului de lumină  simbolizat de   becurile încorporate   într-o materie fluidă, pietrificată  de timp este un semn ce deosebeşte caracterul spiritual al cărții  și rolul său iluminator, un bun teren  de manifestare a comutaţiei imaginii de la sacru la profan şi de la profan la sacru.

 

Ca să fiu mai sintetică am să enunt cele cinci  proiecte mari de implicare expoziţională, colaborare și experiență culturală care s-au adresat publicului larg  Este vorba de colaborarea şi participarea la proiectele naționale și internaționale pentru promovarea cărtii-obiect cu: Wanda Mihuleac ( Paris), Alexander Gerdanovits ( Austria), Atena Elena Simionescu (Iași) , Mircea Tiberian ( București), Daniela Frumușeanu( București), Iuri Isar ( București)

 

-În proiectul Wandei  Mihuleac intitulat „FArCEBOOK” am expus cartea-coloană „De la extaz la agonie / Aud dar nu văd” la  ICR Paris , Invitati Jeanine Baude ,Franta & Suzana Fântânariu ,România, iar în proiectul  “Les Parapluies poetiques”, am expus „Cartea devastată”( Paraplue poetique” la Centrul Pompidou, din Paris, în2006, “și  Centrul Vallonie, Paris, 2006, 2007 “ încorporând versurile cunoscutei poete Jeanine Baude „Les sangs des autres”. A urmat Festivalul internațional de poezie franco-englez, opere grafice pe tema „poezia ca ficțiune” inspirate de poeme chinezești, ( director Jacques Rancourt) la Galeria Loeil du Huit-Paris în 2014. Am ales un poem pentru tema „Le poeme comme fiction” , a autorului Zhang Er, poet, editor și comisar de expoziții având în proiect selecția poemelor :  „Maison imaginaire”, „Enclave”-, „Realite”, „Le souteren”, „Poem of mask”, „Basement” și   poemele lui Jiang Hao, poet, eseist, editor de poezie si director artistic al Muzeului Shang Yuan :„La forme de l,ocean”, „Petite chose”, „Improvisation” .

 

– Cu Mircea Tiberian am fost co-autor la proiectul  , multimedia„Eurotique” Paris în  2006. Al doilea proiect a fost cel al cărții bibliofile intitulată „Dark-”, proiect interactiv: muzică, poezie, artă plastică, Ed.Muzeul Literaturii Române, în 2007, coordonator de proiect, Mircea Tiberian și prezentată de Alexandru Condeescu.  A doua variantă, „o altfel de carte”, ce conţine cinci poeme de Ion Mureşan, Eugen Suciu, Ion Stratan, Ioan Flora şi Ioan Es. Pop, cinci xilogravuri ale artistei Suzana Fântânariu şi un CD cu cinci melodii ale lui Tiberian si Liviu Butoi a fost prezentată de Horia-Roman Patapievici, Alexandru Condeescu şi Ioan Groşan la Librăria „Cărturești”.

 

-Proiectul „Konfrontation”- cu Alexander Gerdanovits ( Austria)

Am expus 13 „Paraplue poetique” sub forma unei instalații la „Casa liftului”-Galeria 3 din Klagenfurt-curator  Alexander Gerdanovits la solicitarea galeristei Renate Freimuller.  O instalaţie ambientală spectaculoasă, sub cerul liber,  dar la ultimul etaj al clădirii în contextul unei expoziţii personale şi a unei expozitii de grup organizate în cadrul proiectului româno-austriac intitulat „Confrontation”aflat în prezent la a IX-a ediţie ( coordonator Alexander Gerdanovits).

 

Colaborarea cu Atena Elena  Simionescu( Rector al Universității de Arte din Iaşi) în proiectul expoziţional şi editorial „Metamorfoza cărţilor” derulat în Complexul Muzeal Național „Moldova” din Iași -, Muzeul de Artă, în colaborare cu Uniunea Artiștilor Plastici – Filiala Iași și Universitatea de Arte „George Enescu” . Acestă manifestare culturală s-a desfășurat în cadrul Festivalului Internațional de Traducere și Literatură Iași, invitată de onoare fiind Herta Muller. Este vorba de  expoziția artistelor Suzana Fântânariu Baia și Atena Elena Simionescu, intitulată „Metamorfoza cărților”, sala Alexandru Ioan Cuza, Iași, curator Atena Elena Simionescu. Expoziția  reunește lucrări realizate în tehnici mixte, gravură experimentală, obiecte metamorfozate, cărți, scrisori, prezentând publicului cartea, ca obiect de artă. Cu această ocazie a fost editat albumul, Suzana Fântânariu & Atena Elena Simionescu „Metamorfoza cartilor”. 

 

Colaborarea cu Iuri Isar – sensibil si talentat grafician-profesor, prea devreme plecat dintre noi  -şi-a adus un imens aport în evoluţia cărţilor ilustrate, a cărților-obiect.  A reprezentat cu onoare  în calitate de curator și expozant grupul de artiști români prezenți la Festivalul internațional de carte-obiect la Marsillia în Franța în anul 2013,  an în care România a fost țară invitată.

 

Născut din nevoia de colaborare artistică internaţională, West Meets East – A Cultural Book Exchange a inspirat artişti, cadre didactice şi studenţi ai diferitelor universităţi din ţară şi străinătate. „Vestul întâlnește Estul„ un schimb cultural de cărți” ( West Meets East-A Cultural Book Exchange), curator Daniela Frumușeanu este un proiect iniţiat la începutul anului 2009 de artistele Joanne Luongo (Statele Unite ale Americii) şi Daniela Frumuşeanu (România), desfăsurat  la Muzeul de Artă din Constanţa, în spaţii expoziţionale de referinţă din Bucureşti, Iaşi şi Focşani (România).

Pentru libera comemorarea a  personalităților: înainte de plecarea la Paris în 2006 cu statutul de bursier la Cites internationales des arts ( Bursa „Constantin Brâncuși) cu emoția vizitării pentru prima dată a atelierului Brâncuși ( despre care am scris) am promis că voi dedica  lui Brâncuși o carte- obiect, palpabilă, o carte venită din-spre lumea conceptelor contemporane, o carte habitat , o transfigurare , o  „documentare” afectiv-obiectivă   prin re-investirea mitului brâncușian. Aş dărui-o Complexului Muzeal Târgu-Jiu, mai ales că am trăit și lucrat la Craiova ca profesor la Liceul de Arta timp de 11 ani.  Am facut multe desene din atelierul lui Brâncuși, publicate o parte  în revista „Mozaic”, Craiova și această
trăire prelugită este vie și entuziastă. De „Memorialul Ipotesti” care are un frumos muzeu contemporan dedicat lui Mihai Eminescu mă leagă simpozioanele de creaţie derulate acolo visînd să dăruiesc acestui lăcaş o carte monumentală dedicată lui Mihai Eminescu . Am conceput numeroase variante la nivelul dimensiunilor medii experimentînd hîrtia şi lemnul ca materiale de bază.

Pentru persoane apropiate, familiare cu rol  confesiv-autoconfesiv: „Aur –Elia (sora), „Cartea mamei”, sau personalități contemporane Alexander Gerdanovits ( Austria), Georg Leca (Germania), Liviu Pendefunda( Iași) dar si colecționarii privați Anna Kormendi&Mate Istvan-Ungaria, Diana Toma, SUA,  Lucian Petrescu ( Timisoara), Vera Laslau( Timisoara), Mihai Fântânariu ( Fălticeni). Pentru aceată categorie de oameni, cartea-obiect are un surplus de afectivitate și intimitate.

 

Pentru tineri în procesul educațional, promovarea genului in licee şi facultăţi, avînd statutul de cadru didactic universitar, inițiator al cursului de Carte-obiect la Masterul de grafica publicitara al Facultatii de Arte şi Design din Timișoara. Amintesc câteva proiecte si participări ale masteranzilor :   expoziția „Suzana Fântânariu și plăsmuitorii cărților-obiect”, Muzeul Poștei Române, Timișoara, 2010, Festivalul internațional de carte-obiect la Marsillia , lucrare colectiva și individuală 2013, preluarea proiectului de la Paris „Paraplues poetques ”cu texte din versurile poetilor contemporani din Timisoara etc.

 

În calitate de profesor am încercat permanent să problematizez si să conștientizez ideea de carte- obiect în raport sau în acord cu cartea editoriala. Astfel la examenele de semestru pe lîngă lucrarea practică  am adresat întrebări printre care: când şi unde aţi luat primul contact privind ideea de „carte obiect”?; Puteţi să formulaţi o definiţie proprie a cărţii – obiect? ; „Cartea obiect” fiind un produs artistic cu valoare de unicat , considerati că ea se desparte de cartea tradiţională (editorială)?; Enumeraţi diferențe şi similitudini între „cartea obiect” şi cartea tradiţională / editorială; între text şi „corpul cărţii obiect” există un principiu care să favorizeze comunicarea mesajului?

În acest sens, spicuiesc câteva răspunsuri:

…exteriorul poate comunica mesajul cărţii,  lăsând înfăţişarea exterioară şi elementele plastice să exprime mesajul ( Vlad Stef)…cartea -obiect nu înseamna „o colecţie de hârtii” şi alte materiale, mai degrabă este o colecţie de trăiri , de sentimente pe care pot să le materializez sub forma unor concepte , idei legate între ele cu esența cea mai profundă a expresiei creativității umane.(Kurt Sandu Viorel) …cartea obiect este pur si simplu o lucrare artistică, o operă de artă. Ea nu are limite, are numeroase posibilităţi de a fi prezentată, de a fi creată, nu este înlănţuită de nici un fel de tipar sau normă ( Cristian Draghiciu)…este expresia unei idei, este partea misterioasă care atrage, urma miracolului numit creaţie artistică. Cărțile-obiect   reprezintă începutul unei poveşti care se continuă în interior, sunt unice şi menite să transmită de fiecare dată emoţie când sunt privite, răsfoite, mângâiate….( cartea obiect este o carte care apare sub forme neconvenționale, care are secrete și în același timp dezvăluie câte ceva despre artist.. Ea este de sine stătătoare, neobișnuită și cu multă personalitate

(Bobeș Cosmina Felicia)

…„cartea obiect” este o metamorfoza cărţii tradiţionale, ea are capacitatea de a evidenţia mesajul unei cărţi obişnuite într-o formă excepţională, fiind astfel perceput mult mai intens mesajul transmis publicului.

…cartea tradiţională trebuie să precizăm că forma cărţii şi dimensiunea textului este vitală în perceperea mesajului de către cititor, însă cartea obiect nu este limitată de astfel de bariere, ea poate să aibe o dimensiune mai mică şi un text mai mare, sau o dimensiune mai mare si un text mai mic, in esenta, mesajul va fi perceput doar daca artistul va dori sa-l elucideze publicului, iar daca nu, trebuie  sa fim sinceri cu noi, ca orice e invaluit de mister ne captiveaza mult mai repede atentia si interesul decat orice este clar, evident si la indemana oricui. (Timofte Antoaneta)

Cartea-obiect este un produs artistic si nu cred ca e o diferenta cu cea traditionala, ma gandesc cumva ca arta este o traditie, un „ritual” pe care il purtam cu totii din generatie in generatie. Concluzia-este o legatura stransa intre carte-obiect si carte-traditionala.
,de multe ori, prima data nu ma uit in carte, imi atrage atentia obiectul in sine, cum spuneati si dumneavoastra „corpul cartii-obiect”, este important ambalajul acesteia, desigur dupa ce o deschidem atunci hotaram de cele mai multe ori daca putem capta informatiile primite din interiorul acesteia. Corpul poate favoriza comunicarea mesajului.

 Sper ca am raspuns bine. Va multumesc pentru experiment, cu drag, studentul dumneavoastra( Cebanenco Stanislav)

 

Nu doresc să las a se înțelege că noua concepție a cărții –obiect este lipsită de substratul informativ. Cărti sau cataloage cu referință la „obiect ” mi-au fost mereu aproape mie și studentilor mei amintind doar câteva: Documenta X , Kassel  – Short Guide, Cantz Verlag, Ostfildern – Ruit, 1997; Experimentul în arta românească după 1960, Alexandra Titu, Centrul Soros pentru Artă Contemporană, Bucureşti, 1997; Des de la intimitat, (Poetica visual-Poesia Objecte), Sou  Josep, Spania, 2000, un artist-scriitor de prestigiu pe care l-am cunoscut la Tescani ; O Contràrio do Tempo, Fernando Aguiar, Parque da Liberdade, Portugal, 1998, artist plastic performeur cu recunoaștere internațională de care mă  leagă o lungă prietenie expunând împreună la  Bienala internațională de artă din Sharjah, 1997 unde ne-am și cunoscut.

 

Îţi poţi imagina ziua sau o singură zi în care, pe această lume, nu ar mai exista nici o carte?

 

Voi răspunde puţin pe ocolite.

Scrierea   constituie suma semnelor grafice convenţionale prin intermediul cărora omul poate realiza o comunicare complexă în timp şi spaţiu. O carte trebuie citită într-un moment când avem nevoie de ea. Nevoia de a fi ajutați de o carte este o cale de regăsire și trebuie să știm care este cartea care ne poate sprijini într-un moment de răscruce. Ori, astfel de momente sunt măsurate în clipe, ore, zile, etc. Cartea face parte din universul de viață, din universul artistic, cultural  și nu poate lipsi nici măcar o zi. „Universul este o imensă carte”  scrie Mohyd din  Egipt.  Circulaţia uriaşei comori de cuvinte şi de imagini care confirmă mulţimea de grade de spiritualitate aduc la suprafaţă bogăţiile adevărate de popoare şi de culturi, demonstrează naşterea şi alternarea fanteziilor frumuseţii care au contribuit la trecerea omului de la barbarie la civilizaţie, un mijloc puternic de înfrăţire umană, de confruntare şi de integrare culturală. Eu cred că nu se poate trăi cum se cuvine fără cărți , nici o zi, nici o viață. E ca si cum soarele ar uita să mai răsară si lumea s-ar  prăbuși în anonimat. Ar fi ca o    eclipsă totală de soare,  o apocalipsă, o amputare a civilizației, …„o lume scheletică /niciodată  „sublimă”/ în gri si negru/ vindecată poate de artist /…se cuibărește timpul/ vinovat și neviu/.”( S.F.)

 

Cartea  fiind vitală face parte din ritmul bătăilor  inimii,  se manifestă, se scrie, se citeste  ca o electrocardiogramă. ( „Cartea Morţilor” era o culegere de formule sacre, închise în mormânt împreună cu cei dispăruţi, menita să pledeze în favoarea lor la judecata finală şi să-i implore pe zei să le înlesnească străbaterea infernului şi accesul la lumina soarelui veşnic. În aceste situaţii, cartea apare ca simbol al tainei divine, care nu este dezvăluită decât iniţiatului.)

 

Indispensabil legata de creaţie, cartea este  activată de un mecanism asemănător acelor ceasornicului până ce întreaga ființă care o citeste se desăvârşeşte. Cuvântul înseamnă spaţiu, are trei dimensiuni adâncime, înălţime şi lăţime. El este timp.  Prin cuvinte, scriitorul transmite informaţii către oricine iar artistul plastic foloseste drept cuvant imaginea care este egală cu forţa cuvîntului. Paul Valléry considera atât de importantă scrierea, litera  sub aspect estetic încât poate înlocui ilustraţia, iar plasticianul gandeste ca sub fiecare cuvand traieste si germineaza o imagine. Despre relaţia text-imagine vorbim ca despre un tot   închegat

 

În fiecare dimineata când mă trezesc citesc în ecranul ferestrei meandrele proiectate de ramurile dese ale copacilor şi îmi imaginez taina din hăţisurile lui ca pe o carte pe care trebuie să o decodific, să o înţeleg. Scrierea are frigul sau  căldura ei, contribuie la înmugurirea cuvintelor în functie de timp și anotimp,  o perceptie plastică care a inspirat pe artisti adeseori. Aş zice cartea-natură, natură-carte în n sens ecologic si estetic. O carte se deschide primăvara arătându-și fertilitatea si se închide toamna apărându-si virginitatea. Dar, înainte de orice, nu-mi pot imagina o „zi sau o singură zi în care, pe această lume, nu ar mai exista nici o carte” …