Heliade- Rădulescu sau profetul încătuşat

Turnat în statuia ce se ridică în Piaţa Universităţii, Heliade atinge, în fine, majestatea clasică a unui părinte al naţiunii. Din umbra lui Gheorghe Lazăr şi din truda de la Sfântul Sava se hrăneşte respectul de care umbra lui Heliade este înconjurată. Inamiciţiile încep să se stingă, excentricităţile sunt iertate, în numele acestui devotament obsesiv faţă de România. Urmaşii îl închid pe Heliade în acest canon al respectabilităţii, acolo unde figurează, invariabil, “ Sburătorul”său.

Şi totuşi, undeva, în adâncul acestei marmure venerabile, palpită un suflet romantic, obsedat de ambiţii titanice şi măcinat de uri teribile. Fondator, Heliade a fost înainte de toate un profet ce a visat la cosmogonii şi la dominaţie totală. Opera sa,labirintică, pentru a cărei redescoperire eforturile lui D. Popovici au fost esenţiale, are alura iregulară a unui câmp presărat cu fragmente de templu şi stânci ciclopice. Acolo unde alţii, mai modeşti, au triumfat, prin capacitatea lor de concentrare şi auto-limitare, Heliade a eşuat prin grandoarea imoderaţiei. Heliade este, asemeni lui Haşdeu, un om care a vrut să fie rege. Testamentul său este acest vast şantier de texte inegale şi uneori ilizibile, şantier peste care se ridică astrul geniului său.


Mantia de la 1848

Legenda neagră a lui Heliade se naşte în chiar momentul apoteozei sale de la 1848. Mai bătrân decât paşoptiştii, marcat de ambiguitatea unei educaţii autodidacte în care se amestecă iluminism şi romantism, om al Regulamentului, dar şi critic al acestuia, stâlp al societăţii şi proprietar de tipografie, Heliade este cooptat în conjuraţia revoluţionară din raţiuni ce ţin de căutarea respectabilităţii patriotice. El este semnul că o punte între generaţii se clădeşte, iar unitatea naţiunii este ţelul care îi adună pe toţi.
07_fotoex1
Profetismul lui Heliade ajunge, în lunile revoluţionare ale lui 1848 , la paroxism. Mantia de care se înfăşoară, atât de ironizată, este simbolul acestui pontificat la care aspiră. În preambulul Proclamaţiei de la Islaz se simte ecoul acestei proze politice grandilocvente, pe care o va cultiva în exil. Heliade oscilează între grandios şi ridicol, face apeluri la fraternitate şi la calm, îndeamnă pe săteni la înţelepciune şi pe proprietari la generozitate. Curajul nu este întotdeauna virtutea care îl defineşte, de vreme ce în clipele în care reacţiunea pare să învingă revoluţionarul alege alternativa, ruşinoasă dar salutară, a fugii. În regimul din Valahia, Heliade nu este respectat şi nici iubit de cei mai tineri. I se reproşează ezitările şi bizareriile, laşităţile sale sunt acuzate.

Din această magmă a zilelor de guvernare provizorie se iveşte noua efigie a exilatului. Emigraţia lui Heliade face să apară un personaj umoral şi mesianic, ce se instalează în postura de geniu neînţeles de contemporani. Contaminarea din exil cu ideile socialismului utopic este patul germinativ din care se nutresc operele sale în proză şi versuri. Polemica cu revoluţionarii este acerbă,urile sunt teribile şi reconcilierea imposibilă. Omul Heliade, intratabil în excesele sale, alimentează inamiciţiile tenace de care va fi urmărit. Sistemele intelectuale pe care le imaginează sunt nebuloase şi himerice. Politica lui de alianţă servilă cu Poarta otomană adaugă la acest resentiment pasoptist.

Încercările emigraţiei anticipează eşecul reintregării în patrie, la revenirea pe solul natal. Heliade este în contratimp cu România care se naşte. Liberalismul conservator pe care il predică este un moft în ochii celor mai mulţi. Politica în materia limbii este privită cu egală suspiciune: idiomul italienizant în care Heliade se exprimă evocă bizareria unui limbaj artificial. Ca şi Bolintineanu, Heliade este lovit de grafomanie şi de logoree. Publicaţiile sale se succed cu repeziciune, ca şi cum profetul în pragul senectuţii ar vrea să ţină piept timpului care se scurge. Cariera publică nu reuşeşte decât să fie mediocră, alegerea în Academie nefiind decât o modestă compensare, ce nu domoleşte acest ego romantic. În anii în care “Junimea” îşi clădeşte canonul, Heliade este un spectru al trecutului. Dar această umbră glorioasă este revendicată, simultan, de doi dintre poeţii inamici ai epocii de după 1870: Macedonski şi Eminescu. Este un semn că potenţialul intelectual al lui Heliade de profet şi ziditor nu este epuizat. În Heliade, Macedonski venerează întruchiparea liniei paşoptiste muntene. În Heliade, Eminescu întrevede seminţele unui viitor al literaturii şi temeritatea unui deschizător de drumuri.

Santa cetate

Dincolo de legenda neagră de care este inseparabil, Heliade are anvergura unui zeu care îşi devoră proprii discipoli. De la 1822/ 1829 şi până la 1872, Heliade a trăit sub acest semn al elanului prometeic. Acolo unde se afla terenul fanariotismului şi al încremenirii, Heliade a dorit să edifice un viitor al creaţiei şi al luminilor. Atât de criticata sa invitaţie la scris fără măsură este semnul acestei ambiţii cosmogonice.Heliade are sentimentul că totul este de făcut, că totul trebuie inventat. În jurnalistică şi în gramatică, în literatură universală şi în îndrumarea spiritului naţional, Heliade este, în anii de până la 1848,infatigabil, ca un semizeu ce croieşte oraşe din stânci. Traducerile şi adaptările din Lamartine conferă limbii române plasticitatea poetică. Fără acest efort al lui Heliade, cei care îi urmează ar fi de neimaginat.

Există, pe tot parcursul vieţii intelectuale a lui Heliade, o curiozitate insaţiabilă. Proiectele sale sunt,invariabil, incomparabil mai curajoase decât ale celor din jurul său. De la colecţia de traduceri la epopeile pe care le începe, fără a le finaliza, drumul lui Heliade este acela al unui geniu care înaintează în pădurea virgină a literelor româneşti. Filosofia, teologia, istoria naţională sunt, toate, prinse în acest malaxor de cuvinte. Puţine texte poetice supravieţuiesc în perfecţiunea lor individuală: ceea ce rămâne este semeţia unor ambiţii hugoliene. Înainte de Eminescu, Heliade se aventurează în această mare de concepte şi de vedenii. Ridicolul în care alunecă, uneori, este efectul inevitabil al curajului de a încerca ritmuri şi sensuri. Heliade este locuit de un geniu în continuă mişcare, asemeni unui ocean.

Claviatura sa sfidează încadrările leneşe. Heliade este, în acelaşi timp, cugetătorul sedus de triade şi de conjuncţii astrale, dar şi pamfletarul al cărui sarcasm are tonuri argheziene. Heliade aruncă săgeţi din Olimp spre cei ce se abat de la drumul cel drept. Scrierile şi rescrierile succesive sunt parte din acest elan creator hrănit de un ego supradimensionat. În momentele în care pune bazele unui sistem filosofic,sistem în care se pot urmări aluviunile saint- simoniene şi socialist- evanghelice, Heliade rămâne sedus de această fantasmă a edificării prometeice. Emigraţia şi redefinirea care îi urmează accentuează această înclinaţie de creator romantic. Schemele pe care le desenează au ceva din complexitatea mediumnică a manuscriselor lui Eminescu.

Heliade a fost Profetul încătuşat, Zeul ce zămisleşte o intreagă lume. Urile, eşecurile, intrigile, bruioanele sunt secvenţe din acest itinerariu unic. Opera şi viaţa sa se confundă, ca într-un text romantic.

Un comentariu

  1. Minunate cuvinte despre fondatorul Academiei Romane pe masura frumusetii sculpturii lui Ettore Ferrari! Faptul ca marele scuptor este nascut in orasul lui Ovidiu, Sulmona din Abruzzi, se armonizeaza perfect cu dragostea poetului targovistean pentru limbal lui Dante. Este o onoare pentru noi existenta in Constanta a statuii lui Ovidiu alaturi de cea din Sulmona natala a marelui poet antic! Locul nasterii infratit cu locul exilului prin geniul artistic al lui Ettore Ferrari, cu un loc atat de drag noua tuturor, Piata Universitatii!
    Cu multumiri multe, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *