Pe 4 decembrie 2015, se comemorează 28 de ani de la moartea lui Constantin Noica. (n. red.).
În timpul celui mai recent Campionat Mondial de Fotbal, unul dintre discipolii lui Constantin Noica îmi povestea cum, în urmă cu 30 de ani, în perioada turneului final, marele filozof descinsese la el acasă și urmăriseră împreună unul dintre meciurile Germaniei.
Ne putem închipui cu ușurință conversația policromă dintre cei doi: faze de gol și citate eline, driblinguri și metafizică, faulturi și silogisme.
Nărăvit la delicatesele spiritului, stătea în firea lui Noica să mântuiască întâmplările cele mai anodine ale vieții, presărând peste ele pulberea fină a inteligenței. Un meci de fotbal văratic, o cină pauperă cu prietenii, lectura corespondenței, aprinderea unei sobe – totul primea, în preajma sa, un ce înalt și nobil, aureola unui prilej de contemplație. Nicio întâmplare, oricât de măruntă, nu scăpa fără atașul unei mici adnotări filozofice, fără o apogiatură de solemnitate și stil. Deși nu era străin de partea frustă a existenței (sărăcia anilor târzii suportând-o cu acrobații practice care mai de care mai ingenioase), Noica prefera să vadă, în fiece moment al vieții, o simplă trambulină pentru reflecție, o invitație la dialectică. Era un ideolog al plimbării, un doctrinar al fumatului de pipă, un metafizician al siestei. Avea pentru toate o teorie și toate aveau ceva teoretic pentru el. Lumea – s-ar fi spus – nu e creată decât pentru a fi gândită, analizată, meditată, pentru a face posibil menuetul speculativ al ideilor.
Un alt discipol al său, cu un temperament ceva mai frivol, îmi mărturisea, totuși, ironic: „Ei, dragă, cu Dinu nu vorbeai despre struguri. Vorbeai despre struguritate“.
