1945 este anul în care se încheie teribilul război civil european ce debutează în 1914. Dar este şi anul, în care, dincolo de speranţe, începe să se deseneze confruntarea globală ce se sfârşeşte,măcar provizoriu, cu anul 1989. 1945 este un-punte, un an în care se poate citi ceva din viitorul umanităţii, un în care oamenii descoperă, o dată cu eliberarea lagărelor naziste, realitatea proiectului de exterminare al populaţiei evreieşti din Europa. 1945 este, în substanţa sa, un an în care pacea şi moartea se întâlnesc, în această combinaţie neliniştitoarea şi stranie a modernităţii.
Cartea închinată de Ian Buruma acestui an este cronica solidă, impresionantă, empatică a trecerii de la război la lumea de după. Evocând,prin graţia intelectuală şi elocvenţă, monumentala sinteză a lui Tony Judt,”Postwar: a history of Europe since 1945”, “The year zero. A history of 1945” este tentativa panoramică de a evoca traumele şi tulburările unui univers în plină geneză.
Geneza
Traiectoria biografică a anglo-olandezului Ian Buruma este una marcată ea însăşi de amprenta acestui an 1945. Tatăl său, tânăr student olandez, este doar unul dintre milioanele de europeni reduşi la sclavie de puterea nazistă. Întoarcerea sa acasă este în sine un roman al anului 1945: graniţa dintre viaţă şi moarte este una atât de subţire, în aceste momente. Olanda spre care se îndreaptă este un tărâm răvăşit de ocupaţie şi slăbit de foame. Edificiul vechii societăţi este afectat de seimsmul anilor din urmă. Viaţa lui Ian Buruma însuşi este legată, inextricabil, de ţesătura europeană. Printr-o ramură a familiei sale, Buruma este descendentul evreilor refugiaţi în Marea Britanie. Între Europa eliberată şi Europa rezistenţă, familia lui Ian Buruma ilustrează acest timp al suferinţelor, exilului şi morţii.
Moartea este prezenţa ce domină cronica anului 1945. Moartea înseamnă, înainte de toate, spectacolul devastator al Holocaustului. Revelaţia barbariei este una dintre lecţiile anului 1945. Din această lecţie se naşte şi Tribunalul Militar International de la Nürnberg. Amploarea crimelor obligă la recalibrarea instrumentelor juridice de care comunitatea internaţională poate dispune. Rândurile lui Ian Buruma despre acest moment al introspecţiei colective europene sunt remarcabile- pentru toţi cei care se hrănesc din religia politică a antisemitismului negaţionist, “ The year zero” este reperul intelectual şi etic care le poate oferi şansa de înţelege ceva din această tragedie unică a secolului.
Ceea ce regimul nazist lichidează este un întreg spaţiu de cultură evreiască din Europa centrală, spaţiu care a contribuit, decisiv, la modelarea imaginarului literelor germane. În Austria, în Germania, în Cehia, în Polonia, în Ucraina, naziştii au atacat însăşi fibra din s-a revendicat o linie ilustră de reflecţie şi de spiritualitate. Rasismul nazist, aliat cu antisemitismele locale, a purces la o operă fără precedent de exterminare şi de distrugere a memoriei colective evreieşti. Anul 1945 este capătul de drum al acestui parcurs: Bergen- Belsen este doar unul dintre locurile care atestă ferocitatea industrială a acestui efort genocidar.
Anul 1945, anul zero, este şi cel care închide capitolul colaboraţionismului european. Rezistenţa este doar o parte din această istorie colectivă sub Ocupaţie. Alături de eroism, se află abjecţia, laşitatea, compromisul. Cazul Franţei ilustrează această ambiguitate funciară: Laval,iar nu Pétain, va fi ţapul ispăşitor pe care naţiunea îl va sacrifica pentru a expia păcatele tulburi al anilor de jug german. Incomod şi detestat,odios prin mediocritatea sa burgheză, Laval este executat judiciar, spre a permite închiderea unui capitol delicat- un capitol de care ţine şi Maurice Papon, cu întreaga sa carieră de funcţionar republican. Mitul unităţii naţionale este contrapus scăderilor morale. Gaullismul acţionează ca un liant ce salvează Republica, în cele mai întunecate ceasuri ale sale.
Din acest război care se încheie izbucneşte şi ura ce musteşte în acest spaţiu global devastat şi mutilat. Din Italia şi Grecia până în China şi Indonezia, ura este fermentul ce alimentează conflictele intestine. Pacea este, de cele mai multe ori, un simplu armistiţiu, încălcat fără ezitare şi fără remuşcare. În Grecia, războiul pregăteşte războiul civil. Rezistenţa comunistă încearcă să îşi extindă statul de democraţie populară. Luptele dintre britanici şi comunişti sunt prologul conflictului fratricid. China intră în era ultimei etape a lungului ei război civil. Nationaliştii se înfruntă cu comuniştii lui Mao. Cucerirea Manciuriei de către sovietici şi predarea ei în mâinile comuniştilor este factorul ce va influenţa balanţa de forţe. În Indonezia şi în Indochina, anii de ocupaţie japoneză au fost fermentul naţionalismului local. Ferocitatea insurecţiilor îndreptate împotriva puterilor coloniale este semnul finalului secolului imperial. În Algeria, anul 1945 este cel în care se face simţită ura ce va izbucni cu adevărat, peste aproape un deceniu. Acalmia Algeriei Franceze este înşelătoare.
Ura alimentează ură, iar cartea lui Ian Buruma este istoria acestui sentiment universal al răzbunării. În Europa Centrală, mecanismul Holocaustului şi al represiunii naziste este cel care pune în mişcare angrenajul conducând la lichidarea spaţiului cultural german din Europa Centrală şi Estică. Visul dement al purităţii rasiale şi al germanităţii învingătoare este urmat de spectacolul retribuţiei şi al umilirii. În Polonia şi în Cehoslovacia, soluţia epurării etnice este aplicată germanofonilor. Din Prusia Orientală sovietică până la Praga, un val de mişcări de populaţii modifică echilibrul demografic. Violenţa expulzărilor este crescută de insigările sovietice. Pe temeliile acestui an 1945 se ridică democraţiile populare. Războiul popoarelor este şi unul al claselor.
Ura domină acest continent în care faliile se activează,tragic. Soarta cazacilor anti-sovietici repatriaţi forţat de către britanici, spre a fi lichidaţi de sovietici, are alura sumbră a unei piese greceşti. Fraternitatea dintre aliaţi trece înaintea oricărui considerent de umanitate. Soldaţii britanici sunt reduşi la postura de executanţi ai crimelor lui Stalin. Întregi comunităţi sunt aşezate sub semnul extincţiei, fără drept de apel.
Speranţele
Anul 1945 este şi cel în care speranţele par să se contureze. Un entuziasm utopic al înnoirii îi conduce pe laburişti la putere, în Marea Britanie. Planificările, naţionalizările, etatismul sunt reperele de la care se revendică cei ce visează la înlăturarea inegalităţilor. Edificiul statului atotputernic este clădit acum, în numele speranţei. Vocea lui Hayek, din “ The road to serfdom” răsună în deşert.
În Germania şi în Japonia speranţele sunt asociate acestei opere de reeducare ce acompaniază ocupaţia militară. Reformarea societăţilor, epurarea lor de nazism şi de feudalism, evocă acest efort ambiţios şi fără predecent al aliaţilor occidentali. Naşterea Germaniei de Vest şi a noii Japonii nu înseamnă triumful total al adamismului american. Industriaşii germani revin, curând, spre a ghida reconstrucţia patriei lor. Denazificarea este importantă, dar nu completă. Logica confruntării cu URSS modifică această paradigmă a curăţirii radicale.
Speranţa scrisă cu majusculă este aceea a păcii universale, garantate de Naţiunile Unite. Pe urmele “Cartei Atlanticului”, conferinţa de la San Francisco trasează liniile unui edificiu majestuos. Însă unitatea Aliaţilor este, deja, pusă sub semnul întrebării. Proiectul sovietic de expansiune intră în conflict cu acest vis wilsonian renăscut. În locul Naţiunilor Unite triumfătoare, ONU va fi un teritoriu al blocajului, impotenţei şi demagogiei, timp de decenii. Speranţa este anulată de istorie.
Epilogul cărţii lui Ian Buruma trimite la anul 1989 şi la imaginea Berlinului eliberat de zidul care îl mutilează. Peste decenii, elanul anului zero este reluat, sub semnul libertăţii şi al demnităţii naţiunilor. Anul zero, anul 1945 este punctul din care toate pornesc: epoca postbelică începe să se făurească¸în acest timp al purgatoriului.
