Până la fundul bazinului şi înapoi. Despre introspecţie

Până unde trebuie să coborâm în noi, atunci când lucrurile nu merg? Şi până când? Cât durează o introspecţie pe care o faci cu cineva sau de unul singur, printr-un jurnal de exemplu?
Psihanalista Francoise Dolto, într-o carte mai puţin cunoscută numită “Solitudes”, e întrebată la un moment dat dacă cei care coboară în amintiri prin analiză și ajung la o concluzie despre un eveniment originar (ca traumă a vieţii lor, evenimentul care i-a marcat)… ei bine, ajung ei oare la un eveniment cu siguranţă real? E adevărat ce descoperă ei? Dolto răspunde că uneori nu e real, sau nu e “ultimul”, adică nu e cu adevărat evenimentul care a comandat tot restul evoluţiei psihice. Dar că important e ca acel eveniment să permită o reconstrucţie, să dea sentimentul că s-a ajuns la marginea “rănii sufletești”, la marginea cicatricii, sau că de la el se poate merge doar spre convalescenţă, doar spre “mai bine”, spre “în sus”.
Imaginea pe care o propun aici, poate nu neapărat pentru o analiză ci pentru tot ce înseamnă căutare personală, e că trebuie să cobori până la fundul bazinului unde s-a adunat apa vieţii. Lacul, uneori chiar oceanul vieţii sufletești. Fundul bazinului, tot fundul bazinului, este “adevărul”, să zicem ”adevărul adevărat” a ce s-a întâmplat în trecut, doar că… nu ai nevoie să afli tot, să explorezi bazinul dintr-o parte în alta: e destul să atingi fundul bazinului.
Mai întâi că e greu să stai sub apă, odată ce începi o astfel de coborâre în afara legilor fizicii, în afara orelor de job și în afara oricărei prezenţe a prietenilor și cunoscuţilor. Dar mai ales pentru că scopul coborârii în jos e acela de a urca apoi. Da, la un moment dat ţi-a scăpat picioarul, te-ai scufundat, ai pierdut piciorul de deasupra vieţii tale. Ai văzut cu mirare și spaimă că mai e ceva jos, în tine. Iar cea mai bună șansă era să cobori cât mai repede… doar pentru ca să prinzi secunda în care atingi fundul banzinului, ca să îţi iei zborul în sus, cât mai repede.
Toată lumea cunoaște mișcarea asta, cei care știu să înoate și mai ales cei care nu știu: mergi în jos iar când atingi fundul bazinului, fundul mării, te împingi cu putere în sus, orice-ar fi pe-acolo sub piciorul tău.
Nimeni nu face introspecţie pentru a face introspecţie, ci pentru a se putea reconstrui mai târziu, fără a mai avea sentimentul că iarăşi clădește pe nisip, pe pământ mișcător. Se face deci introspecţie pentru a fixa o fundaţie pe care se va construi casa vieţii tale, cam atât. Mai mult se forează, de fapt, ca o expertiză.
Se simte asta: “Gata”, ai atins ceva care te poate impulsiona să ieși la aer, la soare. Poate să dureze ani de zile coborârea în jos, totuși scopul ei este acea clipă binecuvântată în care simţi din nou pământ solid sub picoare, și îţi iei avânt spre sus, spre aer, soare, prieteni.
Iar de regulă în acel moment îţi apare ca pe un ecran ascuns pe retina ochilor propria demnitate, propria putere de personalitate, contactul cu rădăcina eforturilor de voinţă la care până acum nu ajungeai. Iar toate chestiile la care apelai din obișnuinţă – gen droguri, alcool, ţigări, compulsii, casual sex, glorie umană sau vanitate ieftină, mâncare sau toate cele la care apelăm pentru că “eu-l nu își este destul”, – toate astea pentru o clipă devin inutile, ca niște fantome în jurul tău, îţi dai seama că ești bine așa cum ești, sau că de acum vrei să fii bine tu cu tine însuţi.
Ai câștigat ceva: în primul rând acum știi unde e fundul bazinului. Oricât de jos ar fi el, oricât de întunecată ar fi apa sub tine, de acum nu îţi va mai fi frică să te bălăcești sus, la soare, nu te vei mai teme că în adâncuri șade cine știe ce balaur. Nu, pentru că ai fost deja până jos.
Şi mai e ceva. Trauma, ceea ce ne doare undeva în copilărie, e pe măsura “soarelui 2”, al doilea soare, de care ne vom bucura apoi, după ce am ieșit din apa amintirilor și a timpului. Adică, după un timp de viaţă, descoperim că e ceva rămas în adâncuri. Dar timpul de coborâre spre adânc nu e pe măsura traumei, a adâncimii bazinului, realitatea e invers: trauma din trecut (capacitatea noastră de a suferi) e pe măsura aerului de care ne vom bucura când vom ieși din nou la suprafaţă (soarele 2) – pe măsura capacităţii de a ne bucura, de lume și prieteni.
Concluzia finală a unei introspecţii nu e deci capacitatea de a suferi, ceea ce descoperă de regulă o analiză, ci capacitatea de a ne bucura, de a iubi după ce am suferit, la ieșirea din bazinul negru al sufletului.
Adevărata copilărie, adevărata naștere, e cea a sufletului, e după ce ai făcut călătoria prin tine, de la traumă la bucurie. Nu e asta adevărata naștere, după un travaliu de înot solitar prin apă neagră, dar nu prin apa “fiziologică” a pântecelui mamei noastre ci prin apa din jurul sufletului, prin tot ceea ce ne împiedică să respirăm măcar o fracţiune de secundă un aer care ne reprezintă, sub un soare care ne reprezintă, într-o lume care ni se potrivește?
Măcar o fracţiune de secundă. E suficient, pentru că o astfel de respiraţie, odată ce a început, înseamnă că ai ieșit de sub apă, și e prima gură dintr-un aer care nu îţi va mai lipsi, pentru că e respiraţia sufletului, care se hrănește singur și firesc din ce este azi “al tău” și mai ales din ce va fi mâine, tot mai mult, “al tău” și din ce nu îţi va lua nimeni niciodată.