C. A. Rosetti sau revoluţia

Memoria lui Rosetti este memoria revoluţiei. Mai mult decât oricare alt paşoptist, Rosetti a întruchipat această credinţă,(uneori naivă şi hiperbolizantă) în capacitatea cuvintelor de a transforma România. Visul lui a fost unul al ideilor care dau viaţă revoluţiei. Ziarist, polemist,conspirator neobosit, Rosetti a fost admirat, venerat ca un simbol al radicalismului republican, dar şi urmărit de ura eminesciană, ură a cărei fervoare hrăneşte articolele în care imaginea sa este invocată, sub semnul descompunerii naţionale şi al xenofiliei.

Longeviv şi locvace, Rosetti a trecut prin secolul XIX românesc marcat de amprenta luptei dintre revoluţie şi reacţiune, dintre lumină şi intuneric, dintre umanitate şi inamicii ei. A fost, până la capăt, un moştenitor al anului 1789, obligat să traverseze un timp în care visul republican părea de neatins. Ceva din majestatea deloc ridicolă a acestui crez supravieţuieşte în statuia sa bucureşteană. Este omagiul pe care discipolii săi îl aduc umbrei sale.

Byronianul

Există, în cazul lui Rosetti, ca şi în cel al colegilor săi de generaţie, o succesiune de destine care se adună în cursul aceluiaşi destin biografic. Accelerarea istoriei a făcut ca revoluţia, exilul şi construcţia României să însemne tot atâtea borne în evoluţia sa publică. Rosetti este personalitatea a cărei efigie se recompune din reunirea acestor fragmente ideologice şi identitare.

Rosetti este, înainte de toate, iuncherul încercat de duhul poeziei, cel care traduce din Byron poemul “ Manfred” si rămâne marcat, până la final, de un gust byronian al revoltei şi al libertăţii. Ordinea regulamentară face din el, ca şi din cei din jurul său, un conspirator asiduu. Proprietar de tipografie, dar şi revoluţionar infatigabil, Rosetti se iniţiază în această societate europeană subterană, dominată de amintirea lui 1789.

Sejurul parizian va fi decisiv pentru această carieră revoluţionară. Rosetti aparţine ramurii de stânga radicală a republicanismului francez, iar amiciţia cu Louis Blanc, Michelet sau Quinet este o probă a afinităţilor sale. România la care visează, la Paris fiind, este una în care renaşterea naţională se va face sub semnul emancipării sociale şi al libertăţii. Rosetti este bântuit de aceste viziuni regenerative,formulate avântat şi utopic.

Pe câmpia Islazului

Rosetti este, apoi, revoluţionarul de la 1848, cel care se avântă în luptă, având în cuvânt arma redutabilă cu care poate mişca munţii şi ridica conştiinţe la luptă. Ideologia sa pune în scenă o confruntare titanică între extremele europene: Valahia este un avanspost al libertăţii, un far alimentat de lumina care vine dinspre malul francez. Francofilia lui Rosetti este parte din admiraţia pe care o poartă acestei naţiuni ce practică revoluţia ca pe un ritual cotidian. Energetic şi utopic, Rosetti atacă, apără, convoacă şi reuneşte. Conflictele intestine nu lipsesc şi urile din emigraţie se nasc acum.Rosetti este pradă unei emoţii vizibile în proza sa politică revoluţionară. Valahia este în pragul unui miracol: un miracol al revoluţiei,miracol pe care Rosetti îl trăieşte cu febrilitatea unui nou născut. Stilul este hiperbolic, încărcat de aluzii biblice, de apeluri la fraternitate şi la viitor. Beţia de cuvinte, în sens maiorescian, este consubstanţială personajului Rosetti.

Reacţiunea devine, în imaginarul lui Rosetti, hidra teribilă care se cere înfruntată. Uneltirile orchestrate de Odobescu şi de Solomon, cârcotelile boierilor hrănesc această imagine iacobină. Patria este în pericol, libertatea este în pericol, poporul este ameninţat. Rosetti nu este un interesat de lumea rurală: universul lui este unul conspiratorial şi urban. Ca şi fraţii Brătianu, el mizează pe această forţă burgheză, în care vede viitorul patriei. În aceste trei luni de ordine revoluţionară, un mit se naşte, spre a dura în exil. Este mitul familiei Rosetti: Maria Grant , C. A. Rosetti şi copilul al cărui nume are un aer involuntar caragialian, Libertatea. Cei trei sunt încrişi în acest basorelief paşoptist.

Exilul

Rosetti este, mai apoi, exilatul. Pentru francezi, el este una dintre întruchipările acestui duh revoluţionar neînduplecat de autocraţie.Maria Rosetti este înnobilată de încercările exilului. Tabloul soţiei, cu ochii la cei intemniţaţi pe Dunăre, evocă, în cheie românească, sacrificiul decembriştilor ruşi.

Rosetti- publicistul este , în exil, vizitat de aceeaşi muză a revoluţiei. Planurile sale sunt mazziniene, aliatul său este puterea popoarelor. Polemicile în care se angajează au ca menire apărarea lui 1848 împotriva detractorilor şi foştilor aliaţi. Exilul lui Rosetti este punctat de articolele byroniene, mustind de energia viitorului eliberat de autocraţie şi de sclavie. Republicanismul său este intratabil şi înaripat, parte din această identitate de carbonar întârziat.

România

Rosetti este, în cele din urmă, politicianul şi ideologul. Reîntoarcerea din exil îl readuce pe revoluţionar în patria pe care urmează să o construiască. De la 1857 la 1881, Rosetti este o prezenţă inconturnabilă, un actor ce galvanizează fidelităţi şi naşte uri implacabile. El este liberalul radical, “roşul”, atlet al conspiraţiilor şi ziarist infatigabil. “Românul “ este stâlpul care sprijină acest templu al lui Rosetti. Suspendat de cenzură, atacat şi hărţuit, “ Românul” reapare, ducând mai departe acea vitalitate utopică de la 1848.

Luptele lui Rosetti mobilizează pasiunile pe care exilul le hrănise. Rosetti este unul dintre animatorii conspiraţiei împotriva lui Cuza. Libertatea pe care o apără este ameninţată de bonapartism. Convertirea la ideea domnului străin este motivată de apărarea acestui principiu sacrosanct. Republica nu poate fiinţa în Europa dinastiilor.

În cariera de după 1857 a lui Rosetti se simte tensiunea dintre adaptarea pragmatică şi supravieţuirea paşostismului radical. Campaniile lui Eminescu, furibunde, se îndreaptă împotriva acestui campion al iacobinismului. Invocarea reacţiunii este, pentru Rosetti, un reflex natural. Reacţiunea înseamnă boierimea, pe care liberalismul roşu o stigmatizează ca parte a trecutului feudal. O întreagă generaţie este educată de cercurile rosettiste în acest spirit. În “ Bucureştii de altădată”, Constantin Bacalbaşa evocă acest tablou al sensibilităţii radicale.

În acelaşi timp, în mai mică măsură decât Ion C. Brătianu, Rosetti posedă un simţ al realismului ce conduce la “domesticire” şi la respectabilitate.Asemeni lui Candiano-Popescu,republicanul de altădată devine parte a ordinii monarhice. Ridicarea României la rangul de regat este inseparabilă de prezenţa lui Rosetti, ca preşedinte al Camerei. Este o metamorfoză pe jumătate caragialiană, motivată de un imperativ al timpului.

Ceva din elanul radical rămâne intact. Iar indiciul acestei cerbicii radicale este detaşarea finală de Ion. C. Brătianu. Rosetti este avocatul unei reforme constituţionale ce evocă ambiţia paşoptistă. Din refuzul majorităţii de a accepta soluţiile sale se alimentează şi ruptura. Rosetti şi rosettismul sunt cel din urmă suspin al paşoptismului “ roşu”.

Drumul lui Rosetti este un drum european. Este drumul radicalismului republican şi al utopismului, dar şi cel al adaptării pragmatice. În coloanele “ Românului”, proza sa politică a modelat un întreg imaginar politic românesc. Ridicolul incriminat de criticii săi este parte din această mantie profetică pe care Rosetti o poartă. Rosetti este una cu Revoluţia, iar vocile lor se confundă.