La un secol după 1848, regimul de democraţie populară îşi întocmea panteonul istoric care avea să îi ofere imaginea falsă a unui trecut de lupte democratice. Comunismul din România devenea, o dată cu această vastă operaţiune de reciclare imagologică, încununarea unei evoluţii, punctul ei legic de culminaţie. Anexarea paşoptismului era parte din această operaţiune de reinventare orwellliană.
Transformarea lui Bălcescu în personajul ce ocupă centrul canonului paşoptist ţine de acest moment al facerii lumii. Bălcescu este înnobilat prin drame , romane şi statui. Numele său este dat liceelor şi bulevardelor. Chipul său apare pe bancnote şi sacrificiul său este prezentat celor de peste un veac ca un capitol din marea carte a democraţiei socialiste. Bălcescu este, pe parcursul întregului ev comunist, Martirul, acel personaj care, prin moartea sa tragică, răscumpără ezitările şi erorile unei generaţii. Temeliile stalinismului naţional sunt aşezate şi prin editarea corespondenţei sale, dominate de accente rusofobe. Bălcescu este util în fiecare treaptă a comunismului. Ideologia sa socială este celebrată . Căutările sale din Ardeal, prietenia cu Avram Iancu, naşterea efigiei lui Mihai Viteazul, sunt tot atâtea repere de care ideocraţia comunistă se serveşte, spre a face să se nască mitul.
Comunismul confiscă şi desfigurează un element configurat în mitologia modernă românească. Deja, din secolul al XIX-lea, evocarea ascetismului şi a morţii sale premature este un reflex retoric natural. Paginile dedicate de Ion Ghica lui Bălcescu sunt esenţiale în configurarea acestei efigii patriotice. Dar canonul regenerării naţionale este dominat de ziditor ( Ion, C . Brătianu ) şi de revoluţionar ( C. A. Rosetti). Bălcescu este revendicat de cei care văd în el un precursor al mesianismului naţional şi ruralizant. Opera sa este un rezervor de imagini din care utopiile se vor hrăni şi de la care se vor revendica.
România
Dincolo de epiderma acestei producţii mitice, se află realitatea unui intelectual şi politician ce descinde, asemeni contemporanilor săi, din mantia lui 1789. Educaţia pariziană a lui Bălcescu îl situează pe acesta în spectrul ramurii radicale a republicanismului francez. Adaptarea de mai târziu după Charles Renouvier, “Manualul bunului român”, este catehismul înflăcărat al iacobinismului său. Viaţa lui Bălcescu este aceea a unui conspirator, nu mai puţin dedicat şi patimăş decât Rosetti. Se poate vedea la el o vocaţia a martirajului şi sacrificiului ce îl apropie de ramura rusă a revoluţionariilor. Detenţia, severă, intervenită în urma conspiraţiei lui Filipescu este ucenicia care îl va căli. Intransigenţa din revoluţie şi din exil este consecinţa unei credinţe fără ezitare.
Ceea ce îl individualizează, în panteonul muntean, este sinteza de profetism iacobin şi de energia istorică. Relatarea lui Ghica va consacra, canonic, această devoţiune mistică faţă de trecut. Bălcescu este, alături de Kogălniceanu, vocea acestui romantism al exaltării istorice. Reîntoarcerea spre trecut nu este un act gratuit, ci este, înainte de toate, un ritual de trecere. Trecutul de vitejie este icoana laică la care se închină Bălcescu. Istoria naţională este ancora care permite celor de astăzi să se înscrie în fluxul comunităţii din care fac parte.
“ Magazinul istoric pentru Dacia” este, ca şi alocuţiunea de deschidere a lui Kogălniceanu la cursul de istorie naţională, un îndreptar etic şi un ghid de reconfigurare identitar. Viitoarea revoluţie va fi una socială, dar şi naţională. Renaşterea europeană este una a naţiunilor, iar renaşterea înseamnă pentru români înfăptuirea unităţii naţionale. Lectura cronicilor nu este un refugiu melancolic, ci un act de curaj. Bălcescu duce mai departe pe Florian Aaron, dar contribuţia sa este esenţială. Prin patimă, prin mistică şi prin ascetism intelectual.
Istoria naţională este văzută de Bălcescu sub semnul declinului şi al regenerării. Textul din exil,” Mersul revoluţiei în istoria românilor”, aduce împreună cele două obsesii ale lui Bălcescu: istoria şi revoluţia. Revoluţia este citită, teleologic,ca apoteoza unei lupte seculare. Mitologia lui Bălcescu este cuprinsă în acest text pe care îl propune ca pe un manifest al viitorului pe care nu îl poate decât întrezări. Decăderea românilor din starea lor de graţie este opera unei boierimi egoiste şi a dezbinării naţionale. Curajul veacului de mijloc este urmat de vârsta corupţiei fanariote. Maniera în care Bălcescu citeşte istoria naţională are o pasiune polemică eminesciană. Grecismul este un stigmat, iar fanarioţii sunt cei care întinează fiinţa românilor.
Revoluţia este, în naraţiunea iacobină a lui Bălcescu, un proiect de regenerare naţional şi social. România lui Bălcescu, din acest text al exilului, apare ca o naţiune sudată prin difuzarea egală a proprietăţii. Imaginarul său nu este socialist, de vreme ce ţinta nu este lichidarea proprietăţii, ci redistribuirea ei. Bălcescu este, aşa cum nota Şerban Cioculescu la 1944, un precursor în a cărui voce se simte un elan ţărănist. Ca şi Herzen, Bălcescu îşi pune întreaga nădejde utopică în această comunitate rurală: emanciparea ei este maniera în care fondarea României se va desăvârşi.
Profilul românului visat de Bălcescu este, pe cale de consecinţă, unul ascetic. El redescoperă nobleţea uitată sub fanarioţi,văzând în arta militară un semn al curajului străbun. El este un democrat, ce întemeiază o republică de cetăţeni. El este proprietar al pământului, garanţie de continuitate peste secole. El este un vrăjmaş al reacţiunii şi un soldat în armata care se pregăteşte de lupta finală cu stăpânitorii Europei.
Escatologia lui Bălcescu o evocă pe aceea a lui Rosetti, dar ceea ce îl distinge este istorismul palingenetic. Istoria lui Mihai este şi ea un exerciţiu de pedagogie naţională. Rădăcinile unităţii românilor sunt acolo, eroismul bătăliilor şi elanul întregirii se află tot acolo, evovate cu exaltare romantică. Dar tot acolo se află şi păcatul originar al legării de glie, sămânţă a răului pe care 1848 a dorit să o scoată din solul strămoşesc. Mihai este un potenţial mitic, impus ca atare de Bălcescu. Profetismul său face apel la grandoarea faptelor de arme.
Martirul
Ca şi Cârlova, cel care deschide istoria poeziei prin poemele acompaniate de moartea sa prematură, Bălcescu trăieşte sub semnul acestei dispariţii care îl proiectează în mit. Traiectoria lui Bălcescu , de după septembrie 1848, pregăteşte metamorfoza. Bălcescu este un pelerin iluminat ce lucrează pentru reconcilierea din Ardeal, admirând în moţii lui Iancu ceva din curajul strămoşilor neînfrânţi. Emigraţia este punctată de apeluri şi de trudă, de adâncirea în marele proiect pe care îl va lăsa neterminat. Corespondenţa, frenetică, este dosarul unei existenţe.
În acest ultim Bălcescu se simte, ca şi la Rosetti, o fibră romantică şi radicală, dar una temperată de boală şi de ascetismul istorizant. Posteritatea va încadra în rama exemplarităţii pe cel care moare tânăr, trăind doar pentru patria sa. Spre deosebire de Russo, Bălcescu este plasat în acest sarcofag al martirajului. Încercarea, nereuşită, de a vizita patria sa, evocă vămile exilului, un exil din care nu se va mai întoarce.
Moartea îi acordă lui Bălcescu şansa de a fi statuia pe care deceniile de după 1848 nu o pot afecta. Longevitatea politică îi este refuzată, după cum îi sunt refuzate şi dilemele pe care colegii săi de generaţie sunt chemaţi să le confrunte. Asemeni lui Byron sau decembriştilor, Bălcescu devine una cu mitul în a cărui hlamidă se înfăşoară. Emigraţia lui Bălcescu este un poem romantic, o agonie pe care revoluţionarul o pune în scenă, ca pe un testament.
De acest martir comunismul se va servi, la fel cum în Rusia decembriştii sunt înhămaţi la carul triumfal bolşevic. În cartea paşoptismului. Bălcescu este pagina în care mistica naţională şi cea revoluţionară fuzionează, poematic.
Un text atat de minunat te rapeste ,fara putinta de scapare in universul ideilor socializante! Gasescc de cuviinta sa evadez la timp. Parintii socialismului francez si rus sa-si doarma somnul chinuit de frustrarile din timpul vietii, in timp ce noi descendentii dusmanilor poporului sa ne amintim ca la scurt timp dupa mumificarea iacobinului Balcescu ,orasul Palermo si-a incheiat istoria independentei politice, cu consecintele binecunoscute, ce persista iremediabil si astazi.
Cu deosebite multumiri si multa simpatie, Dusan Crstici
Excelent portret si excelenta analiza.