Mi-o aduc aminte pe doamna Ioana Em. Petrescu mai ales din pricina glasului: oricât de tristă ar fi fost în realitate (și avea destule tristeți și corvezi de purtat), Ioana Em. Petrescu avea glas voios și inculca o stare de beatitudine și vivacitate maximă. Era o luminozitate specială în glasul ei și în ochii ei, mereu foarte vii, care te molipseau și te făceau să simți viața și cărțile împrejur, înlănțuite benefic, constructiv, ademenitor. Avea o suplețe aparte și în felul în care se mișca, unduindu-se delicat-matur (în ciuda bolilor care au marcat-o), ca o aristocrată, ca o ducesă.
Cât despre râsul ei, ehei, era o minunăție, o cascadă jucăușă ce inducea bună dispoziție, empatie, comuniune, mai ales când era și puțin pișicher, presărat cu ironie suplă. De râsul acesta se lega, intim spiritual, și intelectul generos al acestei doamne care dăruia idei, le stimula, le încuraja prietenește, le ascuțea chiar, le șlefuia. Cel puțin astfel a procedat cu mine atunci când am lucrat împreună teza de licență – despre Eminescu, somn, vise, polul tenebrelor, dintr-o perspectivă durandiană și schopenhaueriană. Discuțiile cu Ioana Em. Petrescu au fost întotdeauna de gourmet, oferite pe felii discutate acut, punctual, la sânge și până la os, cu rafinament. Era o plăcere teribilă să intri în dialog de idei cu dânsa.
Îmi plăcea grozav că o chema Emanuela și, de fapt, pe dinăuntru (în taină), așa i m-am adresat aproape întotdeauna, prin acest al doilea nume, mai ascuns, inițiatic și binecuvântat. Cred că inclusiv datorită acestui al doilea nume o asociam cu o ducesă a spiritului și cu niște misterii.
Am avut acces nu doar la cărțile sale și la un dialog profesionist personalizat, concret, ci și la viața intimă a doamnei Ioana Em. Petrescu, în momentul în care s-au publicat scrisorile de tinerețe dintre dânsa și Liviu Petrescu. Iar aceste epistole m-au tulburat, căci mi-o închipuiam pe ducesa Emanuela ca fiind cumva intangibilă de către noi, foștii ei studenți, cunoscuții săi de toate soiurile ori chiar prietenii ei mai tineri. Mi-o imaginam alcătuită nu din trup și carne, ci exclusiv din spirit. Iar dacă totuși dânsa avea și trup, acesta era unul strict intelectual pentru mine. Latura sa feminină, chiar oarecum senzuală, descoperită tardiv, la mulți ani după dispariția dânsei, i-a completat portretul de ducesă aparte.
Totuși, cel pe care l-am admirat constant a fost spiritul său marcat de o finețe cu tăiș, de impetozitate autentică și chiar frenetică uneori (întrucât îi plăceau ideile în desfășurare și se bucura aproape voluptuos când asista la o demonstrație ideatică de forță, pe care o cataliza prietenește). Ioana Em. Petrescu era un intelectual stimulant, un creier cu suflet, căci luciditatea sa rafinată și impecabilă era secondată de o sensibilitate și adâncime pe măsură. Drept care, iată, o omagiez aici, sper, așa cum se cuvine.
