Filmul lui Agnès Varda este nu doar cronica unei zile din viaţa unei femei în confruntare cu temerea morţii şi încercările singurătăţii, ci şi manifestul unei viziuni despre arta cinematografică. O dată cu Agnés Varda, camera se încarcă de o subtilitate psihologică ce îi permite să expună cele mai delicate şi melancolice mişcări ale sufletului.
Viteza scăzută a naraţiunii, coborârea în acel Paris ce este decorul plimbărilor lui Cléo, jocul cu tradiţia şi irumperea muzicii sunt tot atâtea semne ale rafinamentului ce defineşte abordarea lui Varda.
Două ore din viaţa unei femei în aşteptarea verdictului pe care medicul este chemat să i-l comunice,două ore în spaţiul cărora dragostea pătrunde, cu intregul ei cortegiu de promisiuni, ridicând un curcubeu deasupra unui Paris ce trăieşte în ritmul său leneş şi enigmatic.
Fantoma cinematografului este convocată, ironic şi îndrăgostit- mica scenetă în care Godard şi Karina reînvie spiritul burlesc şi romantic al anilor muţi este omagiul pe care Varda îl aduce memoriei din care cine-scriitura sa se hrăneşte.
Drumul pe care îl parcurge Clèo este drumul pe care îl parcurge camera de filmat însăşi. Este acesta un drum de luare în stăpânire al lumii, un drum al ezitărilor, al revelaţiilor şi tăcerilor la care este martoră. Cinematograful lui Varda cucereşte acest domeniu al semitonurilor cu naturaleţea melancolică a unei dup-amieze pariziene.( Ioan Stanomir)
