Charles King – „Marea Neagră. O istorie” (4)

„La Constantinopol, la vânzare!”
Ţărmurile nordic şi estic susţinuseră vreme îndelungată, încă din Antichitate, folosirea sclavilor. Mulţi autori antici menţionează negoţul cu sclavi din oraşele şi emporiile greceşti, comediile ateniene având ca personaje sclavi ale căror nume trădează provenienţa din zona Mării Negre: thratta, forma de feminin a termenului ce i desemna pe traci; getas şi davos, cuvinte de certă origine geto dacă. Sub bizantini, o mare parte a averilor negustorilor italieni provenea din activitatea acestora ca intermediari în transportarea sclavilor de pe coastele de nord şi est către Bizanţ şi mai departe, spre Europa Occidentală. Ciuma provocase un grav deficit de forţă de muncă în Europa, iar comercianţii erau dispuşi să satisfacă rapid cererea de servitori în casă şi muncitori la câmp. Deşi luarea în sclavie a creştinilor era condamnată de papă, negustorilor catolici li se permitea să şi cumpere fraţii, ca o modalitate de a preveni căderea acestora în mâinile păgânilor musulmani. Vizitând Caffa la începutul secolului al XV lea, cu câteva decenii înainte de căderea Constantinopolului, călătorul spaniol Pero Tafur vedea în comerţul cu sclavi cea mai mare afacere a oraşului, cu deschidere globală. El scria: „În acest oraş se vând mai mulţi sclavi, atât bărbaţi, cât şi femei, decât oriunde în lume. Sultanul Egiptului are intermediari care cumpără sclavii şi îi trimit la Cairo”. Tafur era el însuşi posesorul dovezii clare a înfloritorului comerţ cu oameni: un bărbat, două femei şi copiii acestora, pe care îi adusese cu sine la Córdoba”.
Comerţul cu sclavi s a intensificat sub stăpânirea otomanilor, care au instituit un sistem de impozitare în vederea reglementării acestuia. Sclavii reprezentau de departe cea mai importantă sursă de venit de pe litoralul Mării Negre. În secolul al XVI lea, impozitele obţinute din vânzarea sclavilor însemnau 29% din veniturile totale vărsate în vistieria otomană dinspre porturile Crimeei. Preţul mediu varia între douăzeci şi patruzeci de galbeni, îndeajuns pentru a acoperi costurile de trai ale unui adult timp de doi sau trei ani. Între 1500 şi 1650, numărul sclavilor traficaţi anual prin Marea Neagră din Polonia, ţinuturile ruseşti şi Caucaz atingea probabil peste 10.000, cifră destul de mică prin comparaţie cu mişcările forţate ale populaţiilor din vestul Africii către Americi, dar reprezentând totuşi cel mai activ sclavagism „alb” din întreaga lume.
Ca orice altă formă de comerţ, şi cel cu sclavi era impulsionat de cerere şi ofertă. Oferta consta în indivizii luaţi prizonieri în războaie şi raidurile împotriva populaţiei sedentare ce trăia în zonele împădurite din nordul stepei Mării Negre şi din Munţii Caucaz, iar cererea – în nevoia de servitori şi muncitori a Imperiului Otoman şi a Europei. Legea islamică recunoştea doar transmiterea statutului de sclav de la părinte la copil şi capturarea în luptă drept căi legitime de înrobire. Sclavia ereditară era, de fapt, destul de rară pe vremea otomanilor, războaiele asigurând însă în mod constant stocuri de prizonieri meniţi să fie trimişi pe pieţele de sclavi sau înrolaţi în corpurile imperiale de armată, alcătuite din soldaţi de elită (ieniceri). La cucerirea cetăţii de la Maurocastro, în 1484, în jur de 2.000 de prizonieri au fost trimişi în dar hanului Crimeei, 3.000 de băieţi au fost făcuţi ieniceri şi 2.000 de fete au sfârşit pe pieţele de sclavi şi în haremurile din capitala imperială. O sursă la fel de importantă de sclavi o constituia invadarea satelor din nordul stepei eurasiatice, de a lungul graniţelor Poloniei şi Moscovei, precum şi din ţinuturile muntoase ale Caucazului. Hanul Crimeei şi tătarii nomazi nogai, vasali ai sultanului, obţineau venituri considerabile din răpirea şi vânzarea ţăranilor creştini. Se poate afirma fără exagerare că, până în secolul al XVIII lea, întreaga economie a Crimeei, a stepei nordice şi a Munţilor Caucaz se baza pe comerţul cu sclavi. Vizitând coasta de nord est, Evliya Çelebi îşi nota câteva expresii în limba locală pe care orice viitor călător le ar fi găsit folositoare. „Adu mi o fată” era una dintre acestea. „N am găsit nici o fată, dar am adus un băiat”, era alta.

Charles King – Marea Neagră. O istorie, Polirom, Iaşi, 2015

Traducere de Dorian Branea şi Cristina Chevereşan

Sclavii proveniţi din aceste surse răspundeau unei cereri ridicate. A fi proprietar de sclavi era o marcă a prestigiului social, iar gospodăriile îşi măsurau averea şi importanţa şi prin numărul de sclavi pe care îşi permiteau să i întreţină. Cei mai mulţi erau folosiţi la treburile casei, sclavele îndeplinind şi rolul de soţii sau fiind incluse în haremurile celor înstăriţi. Unii sclavi făceau munci diverse, de la lucrarea pământului la meşteşugărit, alţii ajungând chiar negustori. Sclavii prinşi sau cumpăraţi de reprezentanţi ai statului otoman intrau adesea în serviciul armatei, ca luptători pedeştri în trupele de ieniceri sau ca vâslaşi pe galere. (Cei din urmă, la rândul lor, odată capturaţi în război, serveau pe corăbiile italiene sau franceze din Mediterana.)
Uneori exista un dublu interes în comerţul cu sclavi din Marea Neagră, nu doar al potenţialilor cumpărători pentru mâna de lucru, ci şi al unora dintre sclavi, care îşi doreau să fie cumpăraţi. În secolele al XVIII lea şi al XIX lea, numeroşi călători europeni erau încă impresionaţi de măsura în care sclavii şi familiile acestora păreau, în mod absurd, să îmbrăţişeze sclavia ca modalitate de îmbogăţire şi cale spre succes. Indivizii aflaţi la strâmtoare se puteau oferi singuri unui proprietar de sclavi tătar sau unui căpitan de vas otoman, care să i transporte pe o piaţă din Caffa ori Trabzon. Familiile îşi puteau vinde un fiu sau o fiică din motive similare şi, dacă respectivul copil ajungea la un stăpân îndeajuns de bogat, puteau intra în legătură cu un protector ce s ar fi dovedit de mare folos. Vizitând Caffa în anii 1790, Marie Guthrie întâlnea acest gen de calcule printre femeile care fuseseră aduse acolo pe mare din Circazia, din nordul Caucazului:

Am fost probabil mai surprinsă decât era cazul de… totala indiferenţă a locuitorilor din Caffa cu privire la acest trafic de frumuseţe care mă şocase într atât şi de asigurările primite când m am arătat afectată de respectiva practică, potrivit cărora era singura modalitate a părinţilor de a îmbunătăţi statutul minunatelor lor fiice, destinate oricum haremului… Pe scurt, mi s a spus că, fiind date musulmanilor bogaţi, acestora li se asigura un trai îndestulat şi confortabil pentru tot restul zilelor şi un statut deloc degradant în ţările mahomedane, unde Profetul îngăduia existenţa seraiului. În schimb, dacă ar cădea în mâinile feudalilor, ale locuitorilor barbari din munţi, soarta le ar fi pecetluită, întrucât căpeteniile cele necioplite arată prea puţin sau nici un respect sexului frumos.

Marea Neagra-Historia-800px
Până şi observatorii care condamnaseră majoritatea celorlaltor elemente ale societăţii otomane admiteau existenţa unei anumite logici în asemenea preferinţe aparent perverse. În secolul al XIX lea, nobilul prusac August von Haxthausen îşi povesteşte propria experienţă cu un grup de şase sclave din Circazia, găsite la bordul unui vas otoman de transport şi „eliberate” de o navă de război rusească:

Dându le fetelor vestea eliberării, generalul [rus] le informă că au de ales între a fi trimise înapoi acasă cu prinţul de aceeaşi naţiune ca şi ele, a se mărita cu cazaci sau ruşi la alegere, a veni cu mine în Germania, unde femeile sunt libere, sau, în cele din urmă, a l însoţi pe căpitanul turc ce le va vinde pe piaţa de sclavi din Constantinopol. Cititorului îi va veni greu să creadă că, în unanimitate şi fără să stea nici o clipă pe gânduri, au exclamat: „La Constantinopol, la vânzare!”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *