Charles King – „Marea Neagră. O istorie” (3)

Până la mijlocul secolului al IV lea d.Hr., triremele dispăruseră aproape complet. Ameninţat cu lipsa de bani şi de oameni, Imperiul Roman târziu a revenit la galerele folosite cu un mileniu în urmă, la modelul lor de construcţie, menit să reziste până în epoca bizantină. Cele mai multe corăbii din flota bizantină erau galere cu un singur rând de vâsle, fiecare om trăgând la rama proprie. Catargele gemene, echipate cu pânzele triunghiulare, uşor manevrabile, preferate de navigatorii arabi, puteau fi utilizate pe timp favorabil, dar în bătălie căpitanul se putea baza doar pe puterea muşchilor vâslaşilor săi, unii dintre aceştia fiind în acelaşi timp şi luptători. Câteva galere mai mari, cu două rânduri de vâsle şi un echipaj ce putea ajunge la două sute de oameni, se aflau în serviciul flotei imperiale la Constantinopol, dar în avanposturile de provincie – precum Chersones sau Trapezus, să zicem – predominante erau, probabil, vasele mici.

Comandanţii navelor greceşti şi romane aveau două opţiuni tactice de bază în timpul unei lupte pe mare. Una era să folosească corăbiile însele ca pe un berbec aţintit împotriva carenei vasului inamic, încercând să l scufunde. Aceasta era marea inovaţie a triremei greceşti, cu corpul său solid şi etrava ascuţită de la prora. Cealaltă era să se strecoare îndeajuns de aproape de corabia adversarilor pentru a urca la bord sau, dacă acest lucru se dovedea imposibil, pentru a arunca în ea cu proiectile. Romanii au perfecţionat această formă de luptă, vâslind în rând cu duşmanul în vreme ce marinarii aşteptau ocazia să arunce o scândură de abordaj şi să năvălească peste copastie.
Marea Neagra-Historia-800px

Cu toate acestea, bizantinii au făcut o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte conflictele navale. În centrul ei se afla secretul pe care Constantin al VII lea îşi somase fiul să nu l dezvăluie cu nici un chip pecenegilor. Navigatorii îl numeau thalassion pyr – „focul mării”. La prora vasului de război, navigatorii bizantini aşezau un tub lung de lemn, placat cu bronz, cu unul dintre capete îndreptat spre corabia inamică, celălalt fiind conectat la o pompă de aer. În tub se turna o substanţă inflamabilă căreia i se dădea foc, în vreme ce oamenii de la celălalt capăt acţionau pompa pentru a trimite lichidul arzând spre duşman. Vasele mari puteau fi echipate cu mai multe tuburi de acest fel, bizantinii inventând chiar un model cu utilizare manuală destinat luptătorilor de la bord. Substanţa avea o asemenea putere de distrugere, încât ardea chiar şi la suprafaţa apei. Cronicarul arab Ibn al Atir a văzut cu propriii ochi efectele ei devastatoare: „Un tub aruncător de flăcări putea doborî doisprezece oameni”, scria acesta, „iar flacăra era atât de violentă, încât nimeni nu i se putea opune. Aceasta era arma de care musulmanii se temeau cel mai tare”.

Charles King – Marea Neagră. O istorie, Polirom, Iaşi, 2015

Traducere de Dorian Branea şi Cristina Chevereşan

Prima menţionare a „focului mării”, pe care străinii au ajuns să l numească „focul grecesc”, datează din secolul al VI lea, poate al VII lea. Inventarea sa este atribuită unui anume Callinicus, dar compoziţia rămâne un mister. Materia primă era probabil petrolul sau păcura în stare naturală, luate din zăcăminte de suprafaţă precum cele din peninsula Taman, de lângă vechea colonie greacă de la Panticapaeum, de pe ţărmul nordic. Izvoarele aduceau păcura lipicioasă la suprafaţă, de unde putea fi strânsă cu uşurinţă în vase. Regiunea era cunoscută pentru activitatea ei seismică, călătorii de mai târziu remarcând fumul şi căldura emanate de focurile din subteran. „Focul mării” a devenit principala armă a apărării navale a Imperiului Bizantin, înfrângerile succesive ale inamicilor veniţi pe mare, de la arabii din secolele al VII lea şi al VIII lea la rosii din secolul al X lea, datorându i se în bună măsură. Timp de sute de ani după aceea, avea să rămână o armă de încredere împotriva ameninţărilor tot mai mari ce veneau din toate părţile.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *