Charles King- „Marea Neagră. O istorie.” (1)

Expediţia lui Flavius Arrianus

Sursele referitoare la natura lumii Mării Negre în perioada romană, atât înainte, cât şi după abandonarea Daciei, sunt sumare. O mare parte sunt doar ecouri la Herodot, care a scris cu câteva secole înainte ca romanii să sosească în regiune. Un izvor important îl reprezintă totuşi relatarea unui anume Flavius Arrianus, a cărui întâlnire prematură cu marea s a dovedit la fel de tulburătoare în realitate cum i se păruse bătrânului rege Mitridate în vis:

Un nor se ridică brusc la răsărit de locul în care ne aflam, aducând cu sine o furtună violentă, un vânt puternic suflând în direcţie opusă cursului pe care îl urmam şi de grozăvia căruia nu aveam scăpare. Aproape imediat, dădu naştere unei asemenea curbări a suprafeţei mării încât părea scobită pe dinăuntru, năpustind asupră ne un potop de apă. Situaţia a devenit tragică, deoarece cu cât scoteam apa afară, cu atât mai repede năvălea alta peste noi.

Corăbiile au fost serios scuturate, dar Arrianus a scăpat nevătămat, lucru bun pentru Roma, deoarece abia fusese numit guvernator al întregii coaste sudice a Mării Negre, inclusiv al fostului regat al lui Mitridate, acum parte a unei provincii a Imperiului Roman.
Norocul pe care îl avusese pe mare se dovedea a fi pe măsura unei vieţi binecuvântate. Arrianus – sau Arrian, cum este îndeobşte cunoscut – era grec prin naştere, originar din Bitinia, dar servea drept comandant militar de rang înalt în armata romană, fiind singurul grec care ocupa o asemenea poziţie pe vremea sa. În tinereţe manifestase afinitate pentru filozofie, notele sale la prelegerile lui Epictet devenind un document important pentru studierea stoicismului. Mai târziu s a îndreptat spre literatură, compilând o importantă istorie a lui Alexandru cel Mare, precum şi mai multe tratate respectate despre tactica militară, vânătoare şi India. În anul 131, la vârsta de treizeci şi cinci de ani, a fost numit prefect al Capadociei, provincia în care se afla acum vechiul Regat al Pontului, având responsabilitatea de a supraveghea frontiera romană de a lungul părţii de est a Mării Negre şi Caucazului.
Pe timpul lui Arrian, invaziile popoarelor din munţi periclitau frontiera, iar popoarele nomade de peste mare începeau să atace Dacia. Parţii, puterea cea mare şi foarte activă de la răsărit, îşi construiau imperiul, fiind mereu interesaţi să profite de slăbiciunile romanilor. Deşi practic eliminată din Mediterana, pirateria rămânea o problemă serioasă în Marea Neagră, încurajată uneori chiar de către conducători ce se presupunea că sunt loiali Romei. Securitatea depindea de înţelegerile cu potentaţii locali. Una dintre primele îndatoriri ale lui Arrian ca guvernator era să supravegheze aplicarea acestor acorduri şi să dea raportul împăratului Hadrian, succesorul lui Traian. O secţiune a acelui raport s a păstrat ca Periplus Ponti Euxini, despre navigarea pe Marea Neagră.
Arrian a început să şi consemneze călătoria la Trapezus. Oraşul era ultimul bastion al adevăratei puteri romane în partea de răsărit a mării; dincolo de el nu se mai aflau decât garnizoane de frontieră ocazionale. Chiar şi Trapezusul, cu greu putea fi considerat o metropolă civilizată. Altarele din oraş erau făcute din piatră neşlefuită, cu gravuri de calitate inferioară şi inscripţii incorecte, „aşa cum se întâmplă deseori la barbari”, Arrian cerându i împăratului să trimită altele de urgenţă. Populaţia vechiului oraş grec părea destul de loială şi cinstită, mândrindu se cu o statuie recent ridicată care îl înfăţişa pe gloriosul Hadrian arătând spre apă. Arrian povesteşte însă cu părere de rău că asemănarea era atât de precară, încât statuia nu i făcea deloc cinste împăratului.
Părăsind Trapezusul, Arrian a navigat de a lungul ţărmului către est. După o zi, cortegiul său a ajuns în portul Hyssus (lângă actuala Sürmene, din Turcia). Acolo a găsit o companie de soldaţi romani pedeştri, pe care i a pus la treabă. Când au pornit din nou la drum, briza dimineţii ce sufla dinspre gurile fluviului le a umflat pânzele o vreme, dar după aceea echipajul a trebuit să treacă la vâsle. Curând, vântul s a pornit din nou, de astă dată cu forţă. Valuri înalte se spărgeau de punte, inundând o. Începură să scoată apa, şi numai manevrele abile ale căpitanului împiedicară răsturnarea vasului în voia valurilor. Unul dintre vasele din suită scăpă de sub control şi se izbi de malul stâncos. Corabia era, desigur, o pierdere, dar Arrian ordonă echipajului să salveze pânzele şi tachelajul şi să răzuiască ceara, substanţă greu de procurat, de pe carena vasului.
Furtuna dură două zile. Când putură naviga din nou, se îndreptară spre Apsarus (în apropiere de actualul Sarp, din Turcia). Se spunea că acesta îşi luase numele de la Apsyrtos, moştenitorul tronului din Colhida, care se bănuia că ar fi fost omorât şi îngropat acolo de sora sa, Medeea, când aceasta fugise cu Iason şi argonauţii. Presupusul mormânt era de multă vreme o atracţie pentru călătorii veniţi din Occidentul roman, un loc de pelerinaj îngrijit de localnici. Arrian a găsit însă în oraş ceva şi mai impresionant: o tabără romană mare, fortificată, care găzduia cinci cohorte în stare relativ bună. Prefectul le a plătit solda mult aşteptată şi a inspectat armamentul şi zidurile de apărare, făcând apoi turul salonului pentru bolnavi şi oficiind slujbe pentru legionarii morţi din cauza aerului nesănătos din jurul fluviului Acampsis (Çoruh).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *