Cacofonia morală a naționalismului

Se pot spune multe într-o critică a naționalismului, iar astăzi, la un secol de la Primul Război Mondial, a mai lansa diatribe împotriva acestei doctrine specifice veacului trecut poate părea un gest neimaginativ, obosit și obositor, mecanic, un loc comun. Au intrat deja în imaginarul colectiv european scene de o nedigerabilă cruzime morală, precum eșecul Armistițiului de Crăciun din tranșeele lui 1914 (mai ales prin filtrul artei cinematografice) sau mâna părintească a lui Radko Mladić de la Srebrenica, cu care îi mângâia în fața camerelor de televiziune pe copiii ai căror tați urma să-i împuște imediat după aceea. Totuși, rămân vii multe aspecte descumpănitoare ale naționalismului pe care omul secolului XXI prea puțin le percepe și despre care mai rar se vorbește. Sigur că în Europa de Vest sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a marcat începutul erei toleranței și reconcilierii, valori ce au avansat rapid până la formele extreme de tipul cosmopolitismului radical și anti-identitar. Europa de Est însă, în ciuda valorilor multiculturaliste impuse agresiv (sau poate tocmai din cauza acestei agresivități) de regimul comunist, se dovedește și astăzi atașată de formatul mental naționalist. Inclusiv în cazul României, dacă la nivelul unei națiuni întregi poate părea că patimile ultra-naționaliste țin de domeniul trecutului, la nivelul individului se poate ușor și frecvent constata prezența dacă nu a ideologiei radicale, cel puțin a acelor șabloane de gândire naționaliste care au constituit întotdeauna pământul fertil necesar acestei ideologii.

O explicație frecvent întâlnită a naționalismului, venită de obicei din partea adepților săi, îl definește pur și simplu drept forma cea mai înaltă a patriotismului. Naționalistul clasic va spune despre sine că este doar un patriot consecvent, intransigent, cineva a cărui dragoste pentru propria-i țară nu admite compromisuri și jumătăți de măsură. Întrebat de ce noțiunea de “patriot” nu îi este suficientă, el va spune că poate mulți sunt patrioți, în sensul dragostei de țară, dar el, naționalistul, este cel care merge până la capăt, care nu se împiedică de propria-i lașitate, nu se sinchisește de politețea de salon, nu se lasă încorsetat de convențiile sociale mărunte și înguste. El este cel care spune adevărul oricât ar fi acesta de incomod, cu vocea celui care strigă în pustiu. De fapt, discursul despre sine al naționalistului este mereu bântuit de o umbră nenumită și nemărturisită: Celălalt. El, Străinul, este cel față de care naționalistul se definește pe sine însuși. Mulți poate își iubesc țara, spune el, dar puțini au curajul să-și măsoare forțele cu cei ce doresc răul țării, cu cei ce vor să ne piardă pe noi și pe ai noștri. Toți patrioții nutresc sentimente nobile, ne spun naționaliștii, dar ei ar avea în plus și atitudinea necesară, dârzenia morală și curajul, pentru a le transpune în practică, adică în confruntarea cu dușmanul. Pentru că se poate lesne vedea că despre dușman este vorba de fapt aici, despre ei și nu despre noi. Aș spune că patriotul obișnuit este cel care pur și simplu își iubește țara, care nutrește acel sentiment atât de natural care unește apartenența cu afecțiunea; în general fiecare își iubește țara, cu oamenii și pământul ei, așa cum își iubește familia, casa sau orașul. Naționalistul este însă acela care, mai înainte de a-i iubi pe ai săi sau chiar pe sine, îi urăște pe ceilalți, pe străini, pe “ei” și în primul rând, bineînțeles, pe străinii cei mai vizibili, pe ei care sunt lângă noi și printre noi. Străinul este în naționalism aproape automat un dușman.

O problemă spinoasă cu care se confruntă naționaliștii constă în a le explica compatrioților de ce noi avem mereu dreptate și ei se înșală întotdeauna, în special în contextul patimilor născute din ultra-patriotica poftă de pământ. De exemplu, de ce Transilvania este strict pământ românesc (pentru naționaliștii români) sau pământ unguresc (pentru naționaliștii maghiari) ? De ce ar trebui pământul să aibă naționalitate ? Strategia lor de bază este să mizeze pe o combinație de ignoranță și patimă de grup care să-i descurajeze pe conaționali să pună asemenea întrebări. La nevoie, le servesc diverse povești care le vorbesc despre grandoarea și decăderea nației, despre drepturi sfinte și nedreptăți strigătoare la cer, povești care merg adesea direct la inima înfometată de măreție și tragism a oamenilor mici. Telenovela lacrimogenă a istoriei naționale servește astfel drept surogat de răspuns la întrebarea “De ce noi și nu ei ?”. În funcție de circumstanțele locale, ea accentuează anumite aspecte în defavoarea altora și doresc să le trec aici repede în revistă. Un aspect foarte popular în telenovelele naționaliste este vechimea. “Noi am fost aici primii” se vrea a fi un argument imbatabil și, în exemplul nostru, și naționalismul român și cel maghiar, profitând de nebulozitățile istoriei medievale, se folosesc de el pentru a-și emite pretențiile de exclusivitate asupra Transilvaniei, Banatului și Partium-ului. Ambele, bineînțeles, ocolesc pe departe dovezile istorice, care zugrăvesc un tablou de o complexitate indigestă: aceste regiuni erau probabil locuite de români și slavi la momentul venirii maghiarilor, dar românii care trăiesc astăzi în mare parte din ele (toată zona de șes a Transilvaniei, ca și Câmpia de Vest) s-au așezat acolo de-abia începând de pe la sfârșitul Evului Mediu. Pe lângă vechime, un alt “argument” frecvent întâlnit în discursul naționalist în favoarea propriilor drepturi speciale și împotriva drepturilor celorlalți este cantitatea. “Noi suntem mai mulți, ei sunt mai puțini” este o realitate ce se ridică adesea la rangul de sentință a Istoriei pentru cei care cred că provincii de zeci sau sute de mii de kilometri pătrați sunt prea strâmte ca să încapă în ele mai mult de o singură limbă sau cultură. În exemplul nostru, Transilvania este pentru naționaliștii români pământ românesc pentru că majoritatea locuitorilor ei sunt români, dar aceeași argumentație a fost și este și la îndemâna naționaliștilor maghiari. În perioada dualistă, situația era pentru ei chipurile simplă: Transilvania era o regiune a Ungariei, a acelei Ungarii distruse de cucerirea otomană și refăcute prin “redeșteptarea națională” din secolul al XIX-lea, o Ungarie în care majoritatea locuitorilor erau maghiari. Cum putea fi deci Ardealul altceva decât pământ unguresc ? Aceeași logică, urcată astfel de la nivelul Transilvaniei la cel al Ungariei, este folosită și astăzi de naționalismul maghiar, care însă o coboară la nivelul Ținutului Secuiesc. Întreaga mișcare pentru autonomia acestei subregiuni istorice se bazează pe principiul majorității (românii sunt aici nu mai mult de circa un sfert sau o treime din populație), dar și aici telescoparea ar putea arunca mingea înapoi în terenul celeilalte echipe: nu există oare atâtea zone mai mici în Ținutul Secuiesc (în special la extremitățile acestuia, ex. Întorsura Buzăului) unde elementul românesc predomină clar ? Într-un peisaj etno-lingvistic mozaicat, principiul “cantității” e doar o armă pe care combatanții din ringul naționalismelor și-o smulg pe rând din mâini pentru a se lovi cu ea unul pe altul. Ea are caracteristica de a se pretinde întrupare a ideilor democratice, deși în realitate sigur că nu are nimic de-a face cu acestea sau cu mult vehiculata “auto-determinare”. Pentru naționalismul maghiar, Transilvania “s-a unit” cu Ungaria la 1867, tot așa cum pentru cel românesc, ea “s-a unit” cu România la 1918. De fapt, pe ardeleni nu i-a întrebat nimeni niciodată ce vor, mitingul de duminică organizat de Partidul Național Român la Alba Iulia în decembrie 1918 având, mutatis mutandis, cam tot atâta autoritate plebiscitară cât votul cvasi-medievalei diete de la 1867. Situația nu pare cu totul diferită nici în zilele noastre, proiectul de autonomie a Ținutului Secuiesc propus de curând de UDMR evidențiindu-se prin faptul că nu menționează nicăieri vreun procedeu de consultare populară pe care să se fondeze mult dorita autonomie.

Un argument care îi răspunde adesea celui privind cantitatea este cel al calității. Într-o Europă de Est marcată de multiple și stratificate complexe colective de superioritate și inferioritate, principiul “mărețelor realizări” trecute apare adesea ca presupusă replică imbatabilă în discursul naționalist (din anumite țări, bineînțeles). În spațiul nostru, îl întâlnim de obicei la naționaliștii maghiari care explică de ce nu au ce căuta de fapt românii în teritoriile de peste munți. “Mai vechi sau mai noi, mai mulți sau mai puțini, important e că românii nu au realizat nimic în istoria Transilvaniei, acest mândru ținut în care maghiarii (și sașii) au construit o adevărată civilizație europeană, ultimul turn de apărare al gloriosului Occident latin în fața sălbaticilor stepei, a barbariei slavo-bizantine și a puhoiului islamic”. Avem aici de-a face de fapt cu un fel de civilizaționism de început de secol XX, exilat de mult din sferele culturii înalte, dar conservat cu îndărătnicie în “înțelepciunea” populară, în cadrul căreia e chemat să justifice patimile pline de fiere ale diverselor colectivități. Nici printre români nu lipsește cu adevărat, doar că, prin forța bilanțurilor istorice, e aplicat în contextul regionalismului și sectarismului, nu în cel al naționalismului, ruda lor apropiată. Sub complexul de superioritate al maghiarilor față de români (așezat el însuși sub un complex de inferioritate față de austrieci și vest-europeni) se află așadar, în prăjitura mille-feuille a frustrărilor, complexul de superioritate al românilor ardeleni față de cei regățeni (plus cel al bănățenilor față de toți ceilalți), în interiorul căruia găsim complexul de superioritate al ardelenilor greco-catolici față de ortodocșii de orice origine. În fine, în situații în care nici o altă armă retorică nu pare îndeajuns de puternică, se recurge la argumentul status quo-ului: “Așa stau lucrurile de 100 de ani, orice schimbare sau reformă e de fapt o capitulare în fața revizionismului străin, care amenință însăși ființa statului”. Bineînțeles, este o figură retorică din arsenalul naționalismului majoritarilor folosită împotriva minorităților, niciodată invers. Este argumentul cu care naționaliștii români au încercat să blocheze toate lărgirile de drepturi de care s-a bucurat minoritatea maghiară din România după 1989 și cu care cea mai mare parte a opiniei publice blochează încă orice proiect de autonomie a Ținutului Secuiesc. Nu puțini sunt chiar cei care, în aceeași logică, s-au opus și se opun celor mai banale inițiative de descentralizare administrativă. Ironia face că panica naționalistă românească din zilele noastre în privința “unității statale” oglindește cu destul de multă fidelitate argumentele înverșunate cu care naționalismul maghiar a reușit să îngrădească și să restrângă drepturile românilor din vechea Ungarie, înainte de 1918.

Ce sare în ochi în argumentul status quo-ului este obsesia statului ca structură în care ființa umană își găsește împlinirea. Binele statului și păstrarea identității lui sunt mai presus de orice, inclusiv individul uman, cu demnitatea și drepturile care îi sunt proprii în modernitatea politică. Individul ajunge astfel să existe pentru stat, nu statul pentru individ. Numai așa ne explicăm concepția multor concetățeni expuși la naționalism conform căreia drepturile minorităților sunt o concesie mărinimoasă din partea statului, una care nu are voie să ajungă până într-acolo încât să amenințe cu diluarea identității sale românești. “Dacă vor drepturi, să se ducă la ei în Ungaria” auzim în cazurile cele mai patologice, dovedind că pentru mulți țara și statul se confundă, sau mai bine zis prima este un atribut al celui de-al doilea. De altfel, însăși limba română și-a interiorizat această gravă confuzie. Ea spune adesea “stat” cu sensul de “țară”, în situații în care în multe alte limbi această rocadă ar fi imposibilă. Următorul enunț nu are șanse să îi contrarieze pe cei mai mulți vorbitori ai românei: “Franța este un stat în vestul Europei, cu ieșire la Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, având o suprafață de … și o populație de …”. În fapt, țara este o realitate cu o oarecare organicitate, ea conține în primul rând un teritoriu, în limitele căruia trăiește și se dezvoltă o societate, care la rândul ei se guvernează pe sine și teritoriul său prin intermediul unui angrenaj instituțional pe care îl numim stat. În viziunea naționalistă, raporturile de subordonare sunt răsturnate. Nu societatea își produce un stat ca întruchipare a aspirațiilor sale, ci invers: statul, cu o identitate prestabilită, își modelează o societate după chipul și asemănarea sa. Diverse aspecte ale realității sociale devin astfel subordonate identității statului. Un bun exemplu este limba. Este foarte răspândită concepția potrivit căreia identitatea statului ar impune cetățenilor săi (de exemplu, în România, maghiarilor) obligații lingvistice, anume să învețe limba oficială și să fie capabili să o vorbească fluent. Nu este clar cum într-o societate modernă stabilirea unei limbi oficiale, deci a limbii de lucru a instituțiilor statului, ar ajunge să îi oblige pe unii dintre cetățeni, care vorbesc alte limbi, să o învețe. Este în special absurd în cazul Ținutului Secuiesc, în cea mai mare parte a căruia trăiesc foarte puțini etnici români sau chiar deloc și unde există și o anumită izolare geografică. Mulți secui pur și simplu nu au de la cine să învețe româna și cu cine să o vorbească. Sigur că problema se pune altfel acolo unde există multilingvism la nivel local, unde deci bunul simț sugerează ca minoritarii să învețe limba majoritarilor. Dar nici aici statul și identitatea sa etnică nu pot crea privilegii: dacă e de bun simț ca minoritatea maghiară din Cluj sau Brașov să cunoască limba română, e tot de bun simț și ca minoritatea română din Miercurea Ciuc să cunoască limba maghiară. Un alt exemplu sunt simbolurile: există o lege care interzice arborarea drapelurilor altor țări și intonarea imnurilor altor țări, exceptând contextele diplomatice. Numai o mentalitate profund etatistă, “statolatră” (ca să-l citez pe Papa Pius al XI-lea), poate folosi identitatea etnică a statului pentru a justifica legiferarea comportamentului muzical al cetățenilor.

După cum am spus mai sus, toate acestea sunt doar surogate de răspuns la întrebarea “De ce noi și nu ei ?”. Este evidentă lipsa lor de aplicabilitate reală, valoarea lor strict circumstanțială, pro domo, simple replici rapide aruncate într-o încăierare verbală. Aceasta reiese cel mai bine din faptul că discursul naționalist, în confruntarea cu naționalismele celorlalți, exaltă și condamnă simultan aceleași principii, în funcție de cazul discutat și de identitatea oponentului. Despre Basarab și familia sa, întemeietorii presupus cumani ai principatului Țara Românească, se spune că “important e că s-au simțit români”. Despre românii de peste Prut însă, naționalistul va spune că e important ce sunt, nu cum se auto-identifică (fiindcă mulți se consideră strict moldoveni). Naționalistul spune că Transilvania este România, inclusiv Ținutul Secuiesc, iar transilvănenii cărora nu le convine această realitate nu au decât să plece în altă țară. Tot el va deplânge însă și soarta minorităților românești din Bucovina de Nord sau Banatul Sârbesc, afectate de apartenența lor la state cu alte identități etnice. Dacă în România suveranitatea statului trebuie să primeze asupra identității minorităților, în afara granițelor este invers: orice principiu poate fi îmbrățișat cu căldură sau respins cu scârbă, în funcție de capacitatea lui de a servi interesele proprii. Granița de stat cu fosta URSS, stabilită prin dictatul Ribbentrop-Molotov, este o rană neînchisă a sufletului românesc, fiindcă a lăsat mulți români sub stăpânire străină. Granița de stat cu Ungaria, stabilită în condiții similare la Trianon în 1920, cu scopul expres al anexării de cât mai mult teritoriu unguresc posibil, este în schimb fetișizată ca ceva organic și sfânt. Nici ea nu a respectat vreun principiu etnico-demografic, lăsând mii de maghiari în România chiar lângă frontieră (pentru a asigura un mic hinterland Sătmarului și Oradei, două orașe aproape lipsite ele însele la momentul respectiv de populație românească), plus bineînțeles mulți alții în interior. Trianonul e consfințit internațional și deci sacru, Ribbentrop-Molotov e o samavolnicie și o sfâșiere a românimii, deci un blestem din ceruri. În această narațiune atât de simplă, maghiarii din Sătmar și Crișana (dar și Transilvania) lipsesc, după cum și tratatul de pace de la Paris din 1947, care consfințește internațional granița cu URSS din 1940, dispare în neființă. Putem aminti și cazul Dobrogei, care dintre toate teritoriile românești actuale este cel cu adevărat lipsit de un trecut românesc mai adânc și singurul despre care retorica naționalistă e mai degrabă tăcută. Dacă naționalistul se bucură în tăcere de apartenența Dobrogei (cu ieșirea ei la mare) la statul român și ridică din umeri la ofilirea și căderea în uitare a identității sale istorice covârșitor musulmane și turcice, aceasta nu îl împiedică să conteste drepturile fundamentale ale maghiarilor din Transilvania, pe motiv că românii, după cum o arată Cronicarul anonim, au fost acolo primii. Tot naționalistul va transforma într-o tragedie shakespeariană asimilarea vlahilor din Serbia (ziși și “românii din Valea Timocului”) sau a aromânilor din sudul Peninsulei Balcanice, comunități românofone ce nu prea au avut ocazia să adere la construirea identității naționale românești și care acum cad încet-încet în uitare și irelevanță în chiar țările în care se află. El nu va observa însă niciodată că acest fenomen natural de asimilare se produce oriunde, inclusiv în România, în cazul ceangăilor din Moldova, al bulgarilor din Muntenia și Oltenia sau al ucrainenilor din zona Deltei Dunării, minorități fără identitate de care mulți români nici măcar nu au auzit.

Acestea sunt, bineînțeles, doar niște exemple pe care le furnizează discursul public din România. Dubla măsură, nestatornicia principiilor abstracte, este un fundament al “gândirii” (am zice mai bine “atitudinii”) naționaliste și, schimbând doar numele personajelor, “piesa” se joacă cu aceleași replici pe multe scene ale Lumii. Universul moral al naționalismului pare normal la prima vedere, populat cu noțiuni ca Binele și Răul, Dreptatea și Nedreptatea, Adevărul și Falsitatea. Ele nu se aplică însă niciodată în contextul unei cercetări a faptelor reale, ci sunt folosite pentru o etichetare a priori a realităților în funcție de prezența și rolul propriului grup: Binele, Dreptatea și Adevărul sunt de partea noastră, ale lor sunt Răul, Nedreptatea și Falsitatea. Egocentrismul viziunii naționaliste îi trădează cacofonia morală: naționalistul dorește să consacre ca ethos colectiv atitudinea egoistului, care simte că i se datorează totul și că este într-o situație specială în care nu trebuie să ofere nimic înapoi, nimănui și niciodată. De aici și excepționalismul care caracterizează întregul scenariu naționalist: noi singuri am fost mereu nedreptățiți, ei toți au fost favorizați; doar noi am creat valori perene în circumstanțe vitrege, ei toți au profitat fără jenă de situații norocoase; noi am fost mereu pașnici, dar am știut să ne apărăm, toți ceilalți au fost hrăpăreți și expansioniști; în prezent însă am devenit singurii molatici și nevlegi, nedemni de gloria înaintașilor, în timp ce ei toți sunt la fel de agresivi ca întotdeauna și își apără cu înverșunare interesele; de aceea belicozitatea noastră, dacă recunoaștem că există, e întotdeauna o simplă legitimă apărare, în timp ce ceilalți sunt toți extremiști periculoși care vor să ne facă rău; pentru că, până la urmă, doar noi avem dreptate, ceilalți niciodată, pentru că doar noi suntem cu adevărat buni și iubiți de zei.

Această viziune paranoică și egomană caracterizează mare parte din discursul naționalist, dar conține în ea posibilități care duc adesea la dezvoltarea unei foarte diferite direcții de gândire. Obsesia sinelui, autismul moral, frustrările istoriciste, hipertrofierea simțului tragic, încep la unii să fie conștientizate, fără însă a fi și lepădate. Se naște astfel naționalistul “lucid”, care înțelege lipsa de substanță a discursului naționalist cu pretenții morale și justițiare, dar nu se poate forța să accepte nevoia de a depăși această ideologie. Rămas în continuare prizonier frustrărilor, care cer împlinirea totală a Sinelui în colectivitate, “lucidul” cade în amoralitate și promulgă legea junglei: moralitatea și dreptatea nu își mai au locul și rostul în relațiile dintre țări, popoare și culturi, ci fiecare are dreptul să folosească orice mijloace pentru a atinge gloria și prosperitatea. “Fiecare” în principiu, deci “noi și ai noștri” mai ales, căci singura datorie “morală” care supraviețuiește este bineînțeles datoria către Sine. Astfel, la rigoare orice popor poate să abuzeze orișicât de orice alt popor fără a i se putea reproșa ceva, dacă o face în cadrul urmăririi raționale a propriilor interese. Este vorba aici desigur de viziunea de tip nietzschean a voinței de putere, aplicată în spațiul politic de doctrinele fasciste ale perioadei interbelice. “Schimbarea la față a României”, publicată de Emil Cioran în 1936, este expresia cea mai clară, talentată literar și articulată intelectual a acestei viziuni politico-filozofice pe pământ românesc. Reverberațiile acestui tip de viziune se simt însă până astăzi în diverse încarnări ale discursului naționalist. Varianta amorală este forma cea mai înaltă, cea mai împlinită, de naționalism, de fapt singurul naționalism cu adevărat coerent intelectual și consecvent cu sine însuși. Este pur și simplu naționalismul adus în fața oglinzii, a unei oglinzi care nu poate să distorsioneze. De aceea este discutabil dacă “luciditatea” acestei viziuni își merită ghilimelele, căci ea este întrucâtva o luciditate reală și chiar salutară, este acea viziune a naționalismului de unde ar trebui să pornească la drum oricine se simte ispitit de această ideologie. Fiindcă numai în fața acestei oglinzi, în care a privit atât de adânc fascismul european, se vede clar opțiunea inevitabilă dintre moralitate și naționalism. Numai aici devine evident că pentru a merge spre naționalismul adevărat trebuie abandonată calea moralității. Numai așa este obligat individul să se întrebe pe sine ce cale dorește să aleagă. Desigur că naționalismul nu este singurul drum care pe tărâm socio-politic se îndepărtează de calea moralității, nu se îndoiește nimeni că există multe asemenea drumuri, dar că el este unul dintre ele trebuie înțeles mai bine și spus mai răspicat decât o facem astăzi.

 

 

7 Comentarii

  1. Bravo D- le Iohan ! Mai dati- le in bot astora care cred ca daca au ceva studii pela universitati din stainatate – renumite de altfel – sunt grozavi si uita unde s- au nascut, au crescut si s- au format ca oameni .

  2. Un text bine gândit și, în plus, scris cu eleganță și elocvență – ceva ce nu găsești în meniul zilnic al publicisticii românești. Poate nu s-or găsi multe roți de (re)inventat în ceea ce privește critica naționalismului în datele sale abstracte, dar o argumentație lucidă și contextualizată rămâne un exercițiu cât se poate de util. Așa cum cred, urmând distincția articolului (și trecând de la deconstrucții la reconstrucții), că spațiul public românesc are nevoie de exemple de patriotism nenaționalist discutate în această cheie.

  3. Un material impregnat de un sofism demn de anii ’50 ai comunismului din România. Dumnevoastră nu vă daţi seama că trasaţi un fir roşu care omite alte două teorii de bază asupra naţionalismului: naţionalismul sentiment şi naţionalismul politică a raţiunii de stat.
    Pentru o persoană care studiază la Cambridge ar trebui să ştiţi că rădăcina primordială a nazismului şi a fascismului a fost socialismul, sau mai exact, viziunea colectivistă. Ar fi multe de spus, dar spaţiul nu o permite şi mai ales subiectul este unul pătimaş (atât pentru cei care fac din naţionalism o ideologie, cât şi pentru sofiştii de ieri şi de azi), însă vă voi aminti ca primele Fascii au fost socialiste, înfiinţate undeva în ultima parte a secolului al XIX-lea în Sicilia. Asta a fost doar un exemplu de inexactitate a textului.
    Spor în toate şi mai puţin sofism! Nu vă face cinste!

    • Pentru comentatorul de mai sus (Iocan): domnule dragă, înainte să emiteți sentințe în materie de sofisme, învățați să le recunoașteți în propriile producții. În doar câteva rânduri, schițați un ad hominem, agățându-vă de studiile și cinstea autorului, apoi aduceți în discuție preistoria fasciilor italiene, care n-are nici o legătură cu argumentele din articol – ceva ce se cheamă ignoratio elenchi și este, ați ghicit, un sofism. Nu după gusturile mele, ci după orice manual de logică.

      • Domnule Theo,

        aveţi absolută dreptate când afirmaţi că aducerea aminte a studiilor autorului este tot un sofism.
        Stimate domnule, am adus in discuţie fasciile italiene pentru că logica autorului urmează firul roşu al discursului comunist din anii ’50 împotriva ideii de naţiune: naţionalismul este o ideologie care a evoluat nociv în fascism/nazism. Cam asta este logica folosită în text, sau oricum asta este logica sugerată. Cunoscătorii ştiu însă de unde a plecat fascismul/nazismul, având aceeaşi sursă ca şi comunismul. Cunoscătorii mai ştiu şi cele 3 ipostaze sau teorii ale naţionalismului, evitând astfel să cadă în plasa teoriei unice.
        Eu am încercat să fiu subtil, din acest motiv am făcut o aluzie la fasciile italiene, aluzie care pare scoasă din context.
        După cum am precizat în primul comentariu, tema este una delicată, şi, ca întotdeauna, argumentările sar în atacuri la persoană. Tipic! Şablonul a mai fost folosit de atâtea ori!
        Mult succes în a plasa comentarii elucubrante!

        • Radu Răzvan Stanciu Radu Răzvan Stanciu says:

          Unele comentarii într’adevăr sar în atacuri la persoană, asta este clar, dar nu toate.

          Articolul meu nu încearcă deloc să explice originile fascismului, este doar o modestă schiță de analiză morală. De asemenea nu este un discurs „împotriva ideii de națiune”. Cred deci că e o neînțelegere la mijloc.

          • Îmi pare rău dacă eu am înţeles că textul ar urma firul roşu al intelighenţiei comuniste/stângiste: naţiune-naţionalism-fascism/nazism.
            În condiţiile în care d-voastră nu aţi urmat acest fir roşu, îmi cer scuze pentru orice aluzie tendenţioasă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *