De ce (e necesar să) ascultăm jazz?

Poate pentru ca ramane cel mai avangardist stil de arta, pastrandu-si esenta creativitatii aproape neastinsa, intr-o varietate imensa de tonuri si nuante,

Poate pentru ca exprima – in cel mai artistic mod – esenta puterii umane de a include, de a accepta si de a duce mai departe o idee,

Poate ca pentru ca fiecare dintre noi are posibilitatea sa se regaseasca, mai mult sau mai putin complet, intr-un singur gen artistic. De la elita cea mai inalta, pana la cei care nu au investit nici macar o secunda in propria educatie muzicala.

Si poate pentru ca autorul spera ca, impreuna cu cei care citesc acest prim text, sa reusim sa aducem jazz-ul in “mainstream”-ul musical al Romaniei secolului 21.

Acestea fiind spuse, va invit la o scurta calatorie in istoria fantasticului fenomen cultural denumit “jazz”. Aceasta mica incursiune in geneza miscarii este si necesara (si suficienta!) pentru a ne educa mintea si urechea catre sunetele jazz-ului. Spuneti-i “o mica mobilare” si treceti mai departe, catre primul album de jazz care va pica in mana!

La inceputul secolului 20, scriitorul F. Scott Fizgerald (da, cel care a creat nemuritorul Gatsby) a venit in Europa si a devenit parte din grupul de artisti americani, geniali si stralucitori, care isi petreceau timpul in Paris. In acea efervescenta creativa, Scott Fizgerald a creat o expresie care, acum, este definitorie pentru noi. El a denumit anii ’20 “the jazz years”. Iar aceasta expresie a devenit definitia anilor urmatori.

Forma de arta muzicala exista deja. New Orleans – centrul inceputurilor jazz-ului – era deja in ultima faza a sublimarii noii expresii. Elemente din mai multe traditii se amestecasera deja cu stilurile de blues existente. Improvizatiile rezultate din acest amestec au ca actori (si ascultatori, deasemeni!) americanii de culoare.

Jazz-ul s-a nascut in Storyville, cartierul “rosu” al New Orleans-ului. Jazzmen-ii (de culoare!) nu aveau dreptul sa cante in cluburile “albe”, asa ca au inceput in bordelurile cu scene. Ba mai mult, armata americana i-a scos si de acolo prin 1917, sub acuzatia ca muzica asta incita marinarii la acte de violenta. Iar aceasta miscare na- facut decat sa raspandeasca virusul: cantaretii au plecat pe Mississippi, in Memphis, Chicago, St. Louis si Kansas. Si mai paradoxal, prima inregistrare oficiala a jazz-ului a aparut in acelasi an! Cu interpreti “albi”! Cu toate ca detractorii acestui stil “diavolesc” de muzica atacau puternic: chiar celebrul Thomas Edison a ridiculizat jazz-ul, declarand ca …suna mai bine daca este cantat invers, de la coada la cap.

Prohibitia instaurata in anii ’20 a trimis jazz-ul in cluburile gangsterilor, impreuna cu alcoolul. Iar acolo s-a intalnit cu din ce in ce mai multi tineri, atrasi de noutatea muzicii si a dansurilor associate cu ea. Si cu toate piedicile si impotrivirile, inregistrarilede jazz si-au facut loc in listele radiourilor americane, din ce in ce mai mult. Ba chiar au inceput sa traverseze si Oceanul, in Europa si in America Latina, avand ca reprezentanti principali pe cei doi giganti ai primului val: Louis “Satchmo” Armstrong si Edward Kennedy „Duke” Ellington.

De fapt, va recomand cu mare caldura sa incepeti de aici, de la cei 2 “bunici” ai jazz-ului: Satchmo si The Duke. Va promit ca nu veti regreta nici o secunda!

Dupa aceste 2 mici pastile sonore si dupa promisiunea ca incursiunile in istoria jazz-ului vor continua si cu alte perioade, ma intorc la ideea de fond a acestui text: de ce jazz?

Cel mai sincer raspuns pe care il posed este urmatorul: imi place sa improvizez, pe o tema data. Daca preferati creativitatea momentului, stralucirea de geniu a unei schimbari mici cu efecte enorme, atunci veti fi cuceriti de jazz. Intr-un grup de jazz tipic, muzicienii canta la inceput tema principala a melodiei, apoi – pe masura ce melodia progreseaza – unul sau fiecare dintre ei incep sa improvizeze variatii ale temei. Uneori chiar ajung toti, deodata, sa isi paseze note si armonii, in timp real, sa co-existe intr-o relatie creativa. Iar la sfarsit, toti se intorc la tema melodiei. Mai corect: toti ne intoarcem la tema melodiei, imbogatiti cu virtuozitati neasteptate.

Asadar, improvizatii. Cu stil, cu multa cunoastere muzicala. Improvizatii cu suflet, opuse etern-balcanicului “merge si-asa”! Asta este centrul placerii in jazz. Cu fiecare album, cu fiecare concert, de la inceputurile de care pomeneam mai sus pana in prezent, singurul contact valid pe care il am de fiecare data, in jazz, este cu calitatea si creativitatea interpretarii artistului. Direct. Fara ascunzisuri. Ne-mediat.

Inainte de final, vreau sa mai lamuresc o posibila problema legata de jazz si de ascultarea lui: daca jazz-ul este atat de fantastic si extraordinar, de ce nu asculta toata lumea jazz? Pai e simplu: majoritatea oamenilor prefera distractia, artei! Trist dar adevarat.

O revista glossy este distractie, un roman bun este arta.

Un serial TV este distractie, o piesa de teatru bine jucata este arta.

Fotbalul a devenit o distractie, o expozitie de pictura sau fotografie este arta.

“Iute si furios” este distractie, “Nasul” este arta cinematografica.

Beyonce, Rihanna, Lady Gaga sunt distractie.

Ella Fitzgerald, Nina Simone, Billie Holiday sunt arta.

Iar arta, de cand exista pe pamant, ne stimuleaza simturile, mintea si sufletul. Ne face sa gandim altfel si sa simtim lucruri pe care nu le simtim in cotidian. Distractia are de obicei efectul diametral opus.

Ce va pot spune este ca daca invatati sa apreciati arta jazz-ului, in scurt timp veti avea parte de distractia vietii voastre!