Cel mai recent roman publicat de Javier Cercas – Legile frontierei (2012) – surprinde atmosfera din societatea spaniolă a anilor 70, primii de după căderea lui Franco, ani de confuzie a valorilor și de căutare derutant-traumatizantă a libertății, a identității. Realitatea epică a cărții surprinde o lume a violenței, a mizeriei, a sărăciei, a generațiilor sacrificate. Povestea lui Cercas se întinde de-a lungul a treizeci de ani, urmărind transformarea adolescenților revoltați în niște adulți ce nu au scăpat niciodată de experiențele tragice din adolescență, când, reuniți într-o bandă de delincvenți, recurg la furturi, jafuri, alcool, droguri, prostituție și atacuri armate. Liderul bandei, Zarco, devine un erou popular, imagine mistificată a curajului și a revoltei față de societate. Orașul tăiat în două de un râu este o paradigmă a societății spaniole împărțite în lumea călduță, a burgheziei de mijloc, și lumea viu-întunecată a mahalalelor. O lume în care oamenii cred că s-au născut pe malul greșit al râului și că societatea este de vină pentru tot. Cu un imaginar aprins de sugestiile unui serial japonez, un adolescent din clasa de mijloc (un timid persecutat de colegi) trece „frontiera albastră” și dă o raită prin luma sălbăticiei, devenind membru (niciodată integrat cu adevărat) al bandei din care face parte și Tere, fata misterioasă, iubirea pentru aceasta urmărindu-l chiar și 30 de ani mai târziu, când el va deveni avocat (unul care apără însă infractorii), ajungând să-l apere chiar pe Zarco.
Nu doar granița dintre bine și rău este pusă în discuție, ci și aceea dintre adevăr și mit, dintre realitate și ficțiune, romanul fiind și o poveste a scrierii acestuia. Javier Cercas atrage atenția asupra riscului de a crede în legende, în mituri, în special în miturile celor vii care pot fi contrazise chiar de protagoniștii lor. Lepădat de haina personajului în care ceilalți vedeau un Robin Hood, din Zarco nu mai rămâne decât un infractor. Povestea sa este povestea prăbușirii unui om împărțit între statutul său de personaj și de persoană, fiind, într-un fel, victima celor care au văzut în răzvrătirile sale violente o atitudine eroică. Mitul rebelului (care personificase setea de libertate și speranțele zădărnicite în perioada trecerii de la dictatură la democrație) dispare, Javier Cercas scoţând la iveală mecanismele care duc la fabricarea unor astfel de eroi, simplificarea și idealizarea fiind cele mai la îndemână.
Una dintre marile realizări ale cărții este capacitatea scriitorului de a menţine ambiguitatea dintre personaje, ambiguitate care se întinde pe toți cei treizeci de ani, nici finalul neaducând o limpezire. Povestea (concepută fiind sub forma unor interviuri) este spusă prin alternarea viziunilor, unul dintre personaje fiind chiar cel care scrie povestea, principiul fiind acela că ficțiunea depășește întotdeauna realitatea, însă realitatea e întotdeauna mai bogată decât ficțiunea. Unghiurile de vedere sunt variate, mereu există câte un contrapunct, niciodată nu știi cine spune adevărul, nimeni nu pare a ști adevărul despre relațiile pe care le are cu ceilalţi. Complicitate și fidelitate, iubire și trădare, prietenie și neîncredere – alcătuiesc o lume a paradoxurilor întreținută până la final. Departe de a fi lineară, povestea lui Javier Cercas e construită ingenios, solicită permanent, căci perspectivele nu coincid, fărâmele de adevăr nu sunt niciodată suficiente, fiind mereu răscolite de flasbackuri, de revelații, de posibilități care se contrazic. Astfel, cititorul rămâne în fața unui adevăr fărâmiţat, căci autorul pune mai ales întrebări care insinuează îndoiala. Sub semnul ambiguității stă natura feroce a binelui și a răului, identitatea personajelor, și, mai ales, povestea de iubire dintre Canas și Tere, o iubire agitată, neconsumată la lumina zilei, niciodată uitată, niciodată lămurită. O întreagă lume de limite și de frontiere, trecerea acestora neaducând nicicând liniștea. Cele trei părţi ale romanului mi s-au părut ușor inegale din punct de vedere stilistic şi al tensiunii ideilor, partea a doua lăsând senzaţia de dilatare, de digresiune, însă finalul salvează cartea, strângând firele narative, conferindu-le sens.
Roman de dragoste, de aventură, istoric, de investigație socială (aici intrând și demascarea mecanismelor de manipulare din presă), Legile frontierei e o carte a traumelor etice şi politice, scrisă într-un ritm alert și incisiv în care povestirea se întretaie cu scurte pasaje reflexive (care accentuează psihologia unei generații aflate la răscruce de drumuri) ori cu detalii de mediu social.
Javier Cercas, Legile frontierei, Traducere de Cornelia Rădulescu, Humanitas Fiction 2015, Colecția „Raftul Denisei”, 320 p.
