Un om liber

Suntem liberi, asta în teorie. În practică suntem dependenţi – de ţigări, de părerea altuia, de privirea celorlalţi, de « cum se face ». Ne ia ani de zile să ne eliberăm şi tot nu suntem liberi: mai e nevoie de încă ani de zile să devenim cu adevărat singuri, pe cont propriu, liberi. Partea a doua a vieţii, alegerile în cunoştinţă de cauză, sunt de fapt tot o etapă intermediară: e placerea de a ne diferenţia, de a brava, de a fi separaţi, unici, originali. E tot o formă de eliberare, faţă de propria imagine de sine din trecut, dar încă eliberare. Deci nu a sunat ceasul libertăţii pozitive a lui Isaiah Berlin. Nu a sunat încă ceasul creaţiilor pure, e încă timpul de maturizare, metamorfoză, gestaţie, naştere prelungită la lumea oamenilor mari.
Partea a treia a vieţii e după ce ne-am eliberat, după ce am făcut apoi tot ce vrem şi tot ce ne-a tăiat capul. E partea în care nu mai intenţionăm să luptăm cu alţii, dar nici măcar cu noi înşine. Am evoluat, şi dincolo de Dark Side, dar chiar şi dincolo de The Good Side. Nu mai suntem de partea nimănui, nu mai suntem de nici o parte dintre toate taberele care există, am ieşit complet din orbitele şi scannerele cunoscute.
Am deconectat aparatul, zburăm în necunoscut, ca în finalul din primul Star Wars.
Şi atunci se aude, înăuntru, în afară, adevărata voce a lui Obi Wan Kenobi, care e vocea adevărului pentru fiecare sub steaua propriul destin: « Use the Force ». E momentul în care ai reuşit să scapi de tot ce trebuia scăpat, şi începi să apeşi pe butoanele de aur, butoanele roşii din marele “atelier al sinelui” unde doar ţie ti-e dat să intri.
E momentul în care ai mers până în acele locuri unde se nasc legendele, poveştile arhetipale, şi apoi confirmările pentru toţi cei care încă citesc, caută, întreabă. E momentul în care ştii că nu mai ai ce să întrebi, deoarece călatoria, aşa cum e e ea acum, este cu adevărat răspunsul la toate întrebările presante din trecut.
Fiecare clipă din viaţa de acum conţine informatii suficiente pentru a răspunde la milioane de clipe de anxietate din trecut. E momentul în care descoperi că există o balanţă interioară a universului, ce recompensează pe cei care caută, după ce au pierdut orice speranţă, mai mult decât şi-ar fi dorit vreodată să fie recompensaţi în timpul căutării lor. E momentul în care afli că nimic nu e cum ştiai, că lumea nu e cum spun oamenii ci cum o ştiu cei care nu mai explică nimic, şi că lucrurile, pe măsură ce devin importante, se numără doar până la unu şi devin incomunicabile.
Cam acolo e sfârşitul bun al călătoriei, atunci când nimeni nu ne mai poate prinde din urmă libertatea.