Noaptea, doar oamenii plâng

Sunt momente în care, după o lungă apăsare, o lungă singurătate, ajungi sau mai ales reuşeşti să te descarci şi să plângi.
Indiferent că eşti singur sau e cineva lângă tine, în momentul în care îţi dai voie să plângi… ei bine lumea întreagă, măcar pentru acele cinci minute, nu mai contează. Şi indiferent de motivul pentru care ai ajuns în acest moment, un lucru e mereu la fel: îţi dai seama cât de mult nici o suferinţă nu se aseamănă cu alta, aşa cum nici o bucurie nu se aseamănă cu alta.
Suferinţa mea e mai importantă decât toate suferinţele care ar putea exista acolo unde strălucesc sutele de ferestre luminate pe care le pot vedea prin geamul meu. Bucuria mea, la fel.
De fapt reuşeşti să plângi atunci când reuşeşti să accepţi, indiferent de motiv, că oamenii se numără până la unu.
Că fiecare viaţă contează mai mult decât toate celelalte vieţi la un loc.
Şi că universul întreg conspiră pentru ca să avem, măcar de două sau trei ori în viaţă, percepţia corectă a lucrurilor: plângem pentru că suntem singuri, în sens bun – suntem, fiecare, mai importanţi decât tot universul. Unici şi de neînlocuit.
Apoi revenim iar la jocul zilnic, (acel “the Game” din scena finală a filmului Instinct), cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri şi decalaje, cu întâlniri în care nu ştim niciodată de ce oare am fi unici şi de neînlocuit – pentru un prieten, o prietenă, pentru omul întâlnit pe stradă.

Un comentariu

  1. oamenii se numara pana la unu. Genial!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *