Adakaleh este un cuvînt care a plutit firesc în conservaţiile din jur chiar de la începutul vieţii mele. Lingvistic – dar asta am sesizat mai tîrziu – sînt, desigur, două cuvinte: uneori se scriu cu cratimă, „Ada-Kaleh” („Insula-Fortăreaţă”, în turceşte). Cei din jurul meu şi, după ei, imitîndu-i şi eu, pronunţam ca şi cum ar fi doar un cuvînt; pronunţam iute, repede, olteneşte.
Bunicul meu, dar mai ales bunica mea – ambii părinţi dinspre mama – sînt cei care vorbeau des despre această insulă. Amîndoi, privind cu ceea ce astăzi aş putea indica drept nostalgie – nu şi atunci, în primii ani ai copilăriei mele. Atunci mi se părea că e ceva firesc. O temă de discuţie ca oricare alta. Povestea este aşa: bunica mea a lucrat cîţiva ani, aproximativ cinci cred, pe insula Ada-Kaled. La o făbricuţă de acolo. Bunicul meu era ofiţer la grănicerii din zonă şi, uneori, mergea cu barca pe insulă. Acolo a cunoscut-o pe bunica, cred că acolo a şi cerut-o de soţie. Apoi, peste mai mulţi ani – douăzeci şi mai bine – m-am născut eu.
Apoi, după fragmentele de conversaţii despre Ada-Kaleh din familie mea, insula aceasta a luat şi alte forme în viaţa mea. Într-o zi, bunăoară, în curtea casei de la ţară a buniculor a năvălit – cuvîntul e potrivit, căci apariţia a fost cu totul neaşteptată, ca un taifun – o turcoaică aprigă, cu părul încă negru, vorbind ca şi cum ar vrea să spună tot-tot-tot pe loc. Era colegă de fabrică cu bunica, locuise mai mulţi ani pe Ada Kaleh, se stabilise în Turcia, dar venise pentru cîteva zile în România şi încerca să recupereze, aşa cum se mai putea recupera, cît mai mulţi din oamenii alături de care trăise multă vreme pe insula între timp înghiţită de ape, scufundată de timpurile moderne şi neîndurătoare.
Ada-Kaleh nu a însemnat pentru mine doar oameni. O cafenea din centrul Severinului se chema aşa – şi acolo nu era doar coniac bun, ci şi un – altfel, pe vremuri de negăsit – sortiment imbatabil de rahat cu nucă. Ada-Kaleh, după ce s-a scufundat, a rămas în zona şi într-o formă lichidă: bragagii de la autogara veche din Turnu Severin erau turci de pe insulă. Şi făceau cea mai bună bragă din oraş, dar nu numai; ci şi mere invelite în zahăr, înghetaţă de casă, halviţă, ciocolată la cornet, sugiuk, bomboane-bastonaş.
Cum spuneam – bunicul meu a cunoscut-o pe bunica mea pe insula Ada-Kaleh. Prin urmare, eu – şi eu – sînt dovada faptului că insula Ada Kaleh a existat. Într-un fel, dacă această insulă nu ar fi existat, nici eu nu aş fi existat. Dar, ea a existat – eu exist.
Ada Kaleh însă nu este doar o insulă din mintea mea – aşa cum e, poate, în mintea altora. Pentru că eu, că şi eu sînt o dovadă vie a faptului că ea a existat, ea este, desigur, o insulă cît se poate de reală care a dat naştere, prin combinări, îmbinări şi excluderi de posibilităţi, insulei care, da, există şi în mintea mea. Dar ea, Ada-Kaleh, e o insulă reală, este o insulă care a existat. Şi textul acesta, chiar şi fără mine, desprins din mine şi de mine, e şi el, într-un fel, o dovadă că această insulă a existat. Că insula e ceva real, că a fost ceva real.
