Am fost de cîteva ori acolo. Mai ales, prin forţa împrejurărilor, în ultimii 3 ani. E la o aruncătură de băţ de Sinaia, de gara din Sinaia mai precis, cum vii pe stînga, după ce, la un moment dat, faci dreapta de pe un drum naţional.
Prima dată nu am ştiut despre acest detaliu. Apoi, la revenire, pentru că ştiam că e acolo, am aşteptat să mă reîntîlnesc cu el ca şi cum ar fi un punct culminant al unui parcurs oarecum obligatoriu – fără excepţie.
La Cumpătu, cartierul de la una dintre marginile oraşului Sinaia, există o Casă Memorială a lui George Enescu. Binevenită. Robustă. Caldă, nici izolată, nici ostentativă. Acum e muzeu. Cîndva a fost altceva – mai mult sau mai puţin, depinde cum vrei să priveşti. Cîndva era ca un fel de laborator subtil de creaţie; acum este un loc – binecuvîntat – care aminteşte în primul rînd despre acel laborator subtil de creaţie. Atunci, mai mult – acum, mai puţin; sau vicerversa. Nu contează, în fond! Important e că există. Important e că a existat, că există.
Acum casa aceasta e, cum spuneam, muzeu. Cîndva era casa în care, de la mijlocul anilor 20, pentru de mai bine de două decenii – pînă la plecarea definitivă din România – George Enescu venea şi stătea cel puţin o lună pe an. Stătea acolo, se odihnea şi compunea. E o casă ideală pentru aşa ceva – şi liniştită şi înconjurată de viaţă. Lîngă o cale ferată – pe care îţi pot imagina uşor cum trec trenuri sau chiar şi unele cam drezina, cam ca din „Călăuza” lui Tarkovski. Nu trec drezine, dar îţi poţi imagina că trec. Pot să treacă. E un loc ideal pentru aşa ceva. E o casă înconjurată de conifere înalte – vara umbroase; iarna – maiestuoase. E o casă mare, înaltă, bogată, elegantă, care îţi dă voie să respiri adînc, amplu, să priveşti atent şi în depărtare, să te mişti în voia dacă vrei.
Ei bine, acolo, într-un colţ al ei, se găseşte ceva care m-a impresionat, de prima dată, formidabil şi care, de fiecare dată cînd mă voi întoarce acolo, mă va atinge. „Ceva” e vag spus şi nedrept. E vorba anume despre o cameră, cea mai mică dintre toate. O cămăruţă, de fapt – cît să încapă, dacă face mişcări economicoase, un om. E o cămăruţă care urmează, pe un mic culoar, camerei Mariei Cantacuzino-Enescu, şi căreia i se mai spune şi „chilia”. E, de fapt era, camera de odihnă a lui George Enescu. Mică, modestă, cu mobilier autentic românesc, austeră, caldă. Acolo, inspirat, pe un colţ de mobilier, e plasat un citat din George Enescu: „simplitatea în viaţă este adevărata libertate”.
Camera aceea este un semn discret şi puternic despre simplitate. Deci, despre libertate. Camera aceea mă impresionează de fiecare dată cînd o văd.
Camera aceasta:
