Merg des cu un anumit tramvai; merg aproape zilnic şi, nu de puţine ori, de cîteva ori pe zi. Merg, de fapt, de cîţiva ani buni cu această cadenţă determinată de o proximitate mai degrabă fericită. Dar nu acest fapt – în sine, cît se poate de banal – e relevant. Ce e semnficativ pentru ceea ce voi rezuma mai jos e valoarea de întemeiere – solidă, îndrăznesc să spun – pe care o asigură, împreună, cadenţa şi faptul că, pe acest tramvai, sînt un călător constant. De altfel, sînt foarte convins că observaţii similare cu cele pe care le voi face deîndată se pot face şi pentru restul mijloacelor de transport în comun.
Aşadar, merg des cu acest tramvai şi pentru că fac asta e greu să nu observ o serie de repetiţii – sociologii le-ar numi, în limbaj de specialitate, „recurenţe”. Una dintre ele are, mai mult decît apare la o primă vedere, legături de profunzime cu povestea lungă despre atitudinea faţă de justiţie a românilor. Concret: este vorba despre atitudinea dominantă a călătorilor prinşi că nu au bilet sau că nu au bilet valabil asupra lor. Şi mai concret: covîrşitor, cei prinşi că au urcat în tramvai fără bilet exersează, cînd fapta lor devine evidentă, registrul refuzului şi al negării. Am fost, cum şi alţi călători, martor a zeci, poate sute de asemenea momente: cel sau cei prinşi în ilegalitate neagă fapta ori încearcă sa o mininalizeze şi să negocieze o iertare, fără să îşi recunoască plasamentul incorect. La limită, poate fi chiar un spectacol să urmăreşti partiturile acestor forme de refuz şi de negare – sînt sigur că un cercetător atent şi discret ar putea face o lucrare formidabilă despre formele de negociere şi despre strategiile de sustragere de la lege pe care le practică acei călători prinşi în ilegalitate, călătorind fără bilet. Plaja de reacţii la care am fost martor este extrem de largă: de la umilinţă lacrimogenă şi şantaj afectiv, pînă la reacţii violente ale celor prinşi în flagrant, de la tăcere nesimţită pînă la fugă şi tentativă de mituire a celor care controlează biletele. Încă o dată: ideea principală, ideea izbitoare este următoarea – marea majoritate a celor prinşi în ilegalitate nu îşi recunosc vinovăţia sau, dacă o recunosc, încearcă, prin explicaţii şi negocieri îndoielnice, să o anuleze.
Veţi spune că e ceva neînsemnat. Pare că ar fi, dar nu e deloc aşa. Atitudinea aceasta – care, repet, se poate uşor repera cam în toate mijloacele de transport în situaţii similiare cu cele rezumate de mine mai sus – spune foarte multe, de fapt, despre lucruri cu adevărat importante. Despre refuzul legii, despre minimalizare şi relativizare; nu de puţine ori, mă temă că şi despre ceea ce am putea numi neruşinare publică. Felurile în care, confruntat cu situaţia flagrantă în care se plasează exclusiv din vină proprie, cineva prins fără bilet în tramvai refuză să accepte asta se poate vedea plenar, reprodus la scară mai amplă şi cu mize mult mai mari, în marile cazuri de corupţie – de ieri sau de azi, de acum 5 ani sau din aceste zile. Vina e, mai mereu, expulzată, plasată în afara celui prins şi dovedit a fi vinovat; vinovaţi sînt mereu alţii – „sistemul”, „denunţătorul”, „prietenul”, „adversarul”, „procurorul” – „controlorul” şamd. Şi la scară mică – în tramvai, cînd un călător circulă fără bilet – şi în mare – cînd o femeie politician sau un barbat politician sînt dovediţi că au luat, ca şi cum ar fi făcut gimnastică zilnică de întreţinere, şpăgi semnificative -, aceeaşi fugă de asumare, acelaşi refuz al propriei vinovăţii. Iar ca explicaţie ori chiar ca justificare: nu „infernul e ceilalţi”, ci „vinovaţii sînt alţii”!
Între multele cazuri – am calculat că, pentru mine, sînt zeci bune, dacă nu chiar sute de asemenea situaţii – în care am observat în tramvaiul cu pricina cum se comportă cei prinşi fără bilet, nu de puţine ori am asistat şi la diverse forme de solidarizare a unor călători-terţi cu cei prinşi în situaţie flagrantă. Cam cum vedem, des, la TV – cînd lideri de opinie, ziarişti sau colegi-politicieni se solidarizează, sfidînd sau refuzînd faptele, cu cei dovediţi a fi infractori. Cînd aceştia devin a priori scutieri înverşunaţi ai – vorbim de ce vedem la TV ori scris în ziare – marilor infractori.
Încă o dată: cum se comportă mulţi dintre călătorii care sînt prinşi că nu au bilet nu e neînsemnat. Marile probleme sînt cultivate, reproduse şi adesea justificate „în mic”. Şi în contra normalităţii.
