Este surprinzător cum se înscriu datele istorice în mintea noatră, a noastră a muritorilor de rând, noi care asemenea romanilor am putea zice: “ave…historia…morituri te salutant!”
Aşa, ştim că în 44 bc Caesar a fost asasinat, că în 474 (aprox.) Roma sucumbă sub loviturile hunilor, vandalilor şi vizigoţilor, că în 800 Charlemagne a fost încoronat “Imperatum Romanorum”, că în 1066 a avut loc bătălia de la Hastings şi normanzii lui William the Conqueror au invadat Anglia, că în1453 a căzut Bizanţul sub loviturile turcilor lui Mehmed II, că la1600 Mihai Viteazul a unit Ţările Române, toate trei, că la 1789 faţa lumii ia o întorsătură majoră cu revoluţia franceză şi cu ivirea lui Napoleon şi ştim că la 1815 acelaşi Napoleon, care a cucerit Europa şi a uitat de “liberté, égalité, fratenité” proclamându-se Impărat, e înfrânt la Waterloo şi… aşa mai mereu, până când datele ni se aglomerează în minte fără putinţă de scăpare, vrând-nevrând intrăm în ritmul accelerat al descoperirilor şi invenţiilor mai mult sau mai puţin ştiinţifice şi, mai ales, în epoca transformărilor radicale venite mai totdeauna via război ori revoluţie.
O plimbare supeficială, evident, o ciugulire selectivă prin stufăruişul lumii doar pentru a confirma ceea ce îndrăznim să credem: existăm si nu degeaba!
De vreo 200 de ani faţa lumii se recompune şi bătălia, la propriu de cele mai multe ori, ne propune verificare continuă a ceea ce suntem ori am vrea să fim. Am intuiţia, că nu pot spune cunoaştere atâta vreme cât desfăşurarea factică nu-i la înălţimea noţiunii totuşi, că ne cuibărim într-o lume în care solidul existenţei intră în sfera nesiguranţei. Nimic nou, o să-mi ziceti, nesiguranţa a manevrat istoria din timpuri imemoriale, parcă – ceea ce nu-i deloc eronat – numai că ieşind din cercul restrâns al ambiţiei privilegiate, intră astăzi pe uşa larg deschisă de ideea de democraţie în existenţa zilnică, profană cumva, naivă sigur şi atunci total nepregătită şi deci incapabilă să înţeleagă, acceptarea sau respingerea.
Istoria fiind un ansamblu temporal la care ne înclinăm – fie că înţelegem fie ca nu – ne ţine în chingile interpretărilor, traducerilor când inteligibile când confuze, după cum ne dă mâna răscolind în catastiful miilor de ani din care ne compunem.
Cât de necesară şi, mai ales, justificată se constată a fi politica în mişcarea istorică rămâne o întrebare continuă, răspunsurile eventuale fiind când pertinente când aberante, când argumentate eficient, când rămase în suspensia întrebărilor.
Despre dezaprobare nici nu cred că trebuie să discut, ea fiiind considerată reflex al subiectivismului în spaţiul căruia putem intra numai dacă suntem înarmaţi (până-n dinţi) cu argumente irefutabile…
Ceva timp in urmă un ziarist din România, strecura ideea dispariţiei, azi, a personalităţilor politice remarcabile, aruncând o privire superficială – zic eu – trecutului istoric în care mişcările definitorii poartă marca unei activităţi semnate de politicieni pe care merită să ni-i amintim.
Politicul istoriei are, fără discuţie, farmecul unei poveşti fără sfârşit, timpul istoric conservă pune la păstrare ceea ce în mod normal e uman şi deci perisabil – aşa precum Caesar ori Charlemagne ori Napoleon – ordinarul vieţii se pierde în actul istoric rememorat, aberaţiile politice ca şi gloria cuceririlor devin gesticulaţie de ansamblu, mişcare către cu valoare de viitor posibil, acesta fiind întotdeauna păşire într-o civilizaţie dorită deci superioară…
În felul acesta găselniţele ca şi deraierile politice rămân secundare. Istoria mărşălueşte implacabil, vorba lui Petre Ţuţea: “Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamica şi istoria.”
Ca acum!
Ori poate nu tocmai. Mi s-a părut întotdeauna că intrând în decodificarea politică a istoriei avem şansa lecţiei (cumva) gratuite, nota subversivă ori chiar nonortodoxă a manevrelor politice deschizându-ne ochii şi deci înţelegând ne asumăm răspunderea corectării sau măcar a încercării de a corecta.
Ideatic!
Restul e o poticneală continuă… din care ieşim şifonaţi indiferent cât de oneşti intenţionăm a fi…
Machiavelli zice în “Principele” lui că omenii “sunt nerecunoscători, neloiali, mincinoşi şi necinstiţi” şi atunci ideea unei eventuale reevaluări a contextului istoric şi prin extensie logică, a celui politic, înţelegem că singura grijă a unui “political ruller” este luarea şi menţinerea puterii… cu orice preţ.
Şi chiar dacă ne supărăm astăzi învăluiţi cum suntem în noţiunea atât de atratctiv vehiculată, democraţia, tot ne întrebăm cât de reală este încă structura politică desemnată de acelaşi Machiavelli: “Atâta vreme cât nu putem avea legalitate fără puterea armelor, eu nu pot susţine legalitatea, ci vocea armelor.”
“Principele” lui Machiavelli poate fi considerat, astăzi o perimată interpretare a puterii, relicvele, chiar şi cele istorice pot fi însă exemplarele autoritare ale unui studiu nu numai onest dar si pertinent, altfel, abominabile figuri dictatoriale, mai vechi sau mai noi şi-ar pierde semnificaţia şi am face greşala să trecem pe lângă ele – vezi Stalin, vezi Hitler !
Coincidenţa momentelor e uneori remarcabilă ori poate este doar o intuitivă direcţionare a minţii, pentru că de ce altfel m-aş fi oprit la o notaţie oarecare din ziarele româneşti exact acum când citesc “The Life of a Colossus” biografia lui Caesar scrisă de Adrian Goldsworthy, “an English historian”, fascinat (şi el )de “the most famous Roman ever to have lived”?
Vorbind despre personalităţi dictatoriale!
Sigur, ocolind evenimentele superdramatice, când lumea s-a lăsat rasucită în seama furiilor dezlănţuite – asemenea revoluţiilor comuniste ori a celor două razboaie mondiale- descoperim ici- colo personalităţi politice pe care le putem onora fără rezerve?!
S-ar putea!
Recapitulând – istoriceşte vorbind – o întrebare cheie rămâne totuşi fără răspuns, cred eu : paşii civilizaţiei trebuie întotdeauna făcuţi din umbra unei personalităţi puternice căreia îi acordăm încrederea noastră ori preluând un mit permanentizăm o idee care oricât de deşteaptă ar fi, cu timpul, devine “obsolete”?
Churchill zice, totusi: “When the eagles are silent, the parrots begin to jabber.”
