La 14 ianuarie a.c. a avut loc, la Fundaţia Europeană Titulescu (FET), o dezbatere cu tema „Republica Moldova. Situaţia postelectorală”. La discuţii au participat ca invitaţi speciali senatorul Titus Corlăţean, membru al Comisiei pentru politică externă a Senatului şi fost ministru de Externe, Angel Tâlvăr, ministru delegat pentru relaţiile cu românii de peste hotare şi Iurie Reniţă, ambasadorul Republicii Moldova la Bucureşti. Dezbaterea a fost moderată de Adrian Năstase, preşedintele FET, fost premier şi fost ministru de Externe. Câteva din nuanţele celor spuse de cei patru vorbitori ne interesează în mod cu totul special, pentru că pun în lumină o problemă extrem de interesantă de politică externă românească, de politică europeană şi, în termeni mai generali, de praxeologie politică.
Pivoţi şi jucători
În unele studii oarte serioase de relaţii internaţionale – vezi, de exemplu, o lucrare notorie şi extrem de influentă a lui Zbigniew Brzezinski, tradusă şi în limba română acum mai bine de un deceniu – concepte cum sunt acelea de jucători geostrategici şi pivoţi geopolitici sunt utilizate pentru o mai nunanţată înţelegere a rolului pe care diverse state sau regiuni îl au în lume. Jucătorii geostrategici sunt acei actori ai sistemului internaţional care au atât voinţa politică, dar şi resursele necesare pentru a-şi putea putea proiecta o parte din puterea naţională dincolo de graniţele proprii (iar în unele cazuri, mult dincolo de numitele fruntarii, inclusiv – la nevoie – pe alte continente). Pivoţii geopolitici, dimpotrivă, sunt state sau regiuni care, lipsite fiind de suficiente resurse de putere ca şi de suficientă voinţă politică, sunt mai degrabă (iar uneori exclusiv) terenul de joc pe care se manifestă voinţa, interesele şi puterea actorilor din categoria anterior enunţată, aceea a jucătorilor geostrategici.
În mod absolut evident, Republica Moldova este nimic altceva decât un pivot geopolitic regional. Capacitatea sa de a proiecta în mod credibil putere dincolo de graniţele proprii (şi de a-şi promova şi atinge obiectivele care, împreună, constituie interesul său naţional) este, în cele mai multe ocazii, una extrem de redusă. De fapt, Chişinăul nu poate proiecta, adesea, suficientă putere nici măcar înăuntrul graniţelor proprii, dovadă clară în acest sens fiind statutul actual al Transnistriei, regiune care de peste două decenii joacă extrem de convingător, sprijinită în mod deschis de Moscova, cartea secesiunii de facto.
Miza „parcursului ireversibil”
La alegerile parlamentare de la sfârşitul toamnei lui 2014, trei partide politice cu agendă pro-europeană din Republica Moldova au obţinut, împreună, 55 din cele 101 locuri ale Parlamentului unicameral de la Chişinău. Acest număr de mandate este suficient, în principiu, pentru formarea unei majorităţi parlamentare care să susţină un guvern de coaliţie. Şi absolut insuficient pentru alegerea preşedintelui Republicii (pentru care e nevoie de 61 de voturi, deci de încă cinci în plus faţă de cele existente!). Pe cale de consecinţă, afirmă ambasadorul Reniţă (despre care unele voci afirmă că ar putea ocupa un post de ministru, poate chiar de Externe, în viitorul guvern de la Chişinău), una din problemele centrale ale pro-europenilor din Republica Moldova este aceea de a face ca „procesul pro-european să devină unul ireversibil”. Tot el spune că o asemenea încercare se confruntă cu „extrem de multe vulnerabilităţi”.
Una dintre vulnerabilităţile majore este, desigur, aceea a caracterului vădit asimetric al resurselor de putere şi al voinţelor politice aflate în competiţie (sau în coliziune) în Republica Moldova. Pe de o parte, Rusia e în chip constant interesată să menţină Chişinăul în sfera sa de influenţă. Adrian Năstase afirmă că, în încercarea de a realiza acest obiectiv, Moscova utilizează pârghii de influenţă din cele mai diverse, de la instituţii de stat şi până la ONG-uri apropiate de Rogozin – şi deci de linia dorită de preşedintele rus Vladimir Putin – care au, pentru activităţi cum sunt cele deja derulate sau în curs de derulare în Transnistria, bugete de aproximativ „100 de milioane de dolari SUA”. România face, pentru parcursul pro-european al Republicii Moldova, cât poate, în condiţiile bugetare existente (unele precare, aşa cum ştim cu toţii). Ministrul Tâlvăr, proaspăt numit ca responsabil pentru relaţiile cu românii de peste hotare, afirmă că departamentul pe care îl conduce a alocat pentru activităţi culturale în Republica Moldova „25 % din bugetul” de care dispune, ceea ce „demonstrează bune intenţii”, ca şi „atenţia” acordată de Bucureşti problemei consolidării identităţii lingvistice şi culturale a românilor de peste Prut. Dar sumele existente în buzunarul statului român sunt mai mult decât modeste în comparaţie ce poate mobiliza Rusia în sprijinul forţelor politice ostile unui parcurs european al Republicii Moldova.
Lipsa de vizibilitate media
Avem de-a face, în cele din urmă, cu o ecuaţie simplă şi clară. Voinţa pro-europeană a unora din forţele politice din Republica Moldova e puternică. La momentul actual, ele au o relativ consistentă majoritate parlamentară. De asemenea, voinţa oricăror forţe politice aflate la guvernare în România, cel puţin în ultimii 15-20 de ani, a fost şi ea la fel de clară: parcursul pro-european al Republicii Moldova trebuie sprijinit în mod constant. Voinţa politică a Rusiei e şi ea cât se poate de clară: parcursul pro-european al Republicii Moldova trebuie neapărat oprit, ceea ce se poate obţine, între altele, prin sprijinirea acelor forţe politice de la Chişinău care susţin „orientarea eurasiatică” a ţării. Voinţa politică a ţărilor din UE, altele decât România, e marcată de serioase incertitudini. Unul dintre invitaţi a amintit, de exemplu, că „în cercuri apropiate Bruxelles-ului” circulă inclusiv „studii” care „vorbesc despre o alternativă la integrarea europeană” pentru ţări învecinate UE, inclusiv Moldova.
Ceea ce este – cred – extrem de îngrijorător e faptul că, în mod limpede, acţiunea neo-imperială (ca să folosesc sintagma propusă de Bugajski) a Moscovei are la dispoziţie resurse financiare foarte serioase, cu mult mai mari decât cele pe care le pot aloca, pentru consolidarea parcursului pro-european al Republicii Moldova, Chişinăul şi Bucureştiul la un loc. Prin urmare, pentru a echilibra cumva masa consistentă a resurselor alocate de Moscova opririi glisării Moldovei spre Vest (glisare spre Occident prin asocierea deja existentă, urmată apoi, în viitor, printr-o viitoare integrare în UE), curentul pro-european de la Chişinău are nevoie de semnificativ mai multe resurse decât cele existente. Altfel spus, are nevoie de un plus masiv de atenţie din partea Occidentului.
Dar a capta şi a menţine un plus semnificativ de atenţie este o acţiune, cred, de o dificultate extremă pentru pro-europenii de la Chişinău, ca şi pentru sprijinitorii lor de toate culorile de la Bucureşti. Şi aceasta dintr-un motiv extrem de simplu: contribuabilul occidental mediu statistic, singurul care ar putea acoperi, din taxele şi impozitele pe care le plăteşte, o parte foarte importantă din resursele de care Republica Moldova are mare nevoie pentru a opri mareea înaltă a influenţei moscovite, are puţine motive directe să se ostenească pentru pro-europenii de la Chişinău. Extrem de slaba vizibilitate a Republicii Moldova în presa internaţională confirmă, până la un punct, o astfel de evaluare (care nu e una excesiv de pesimistă, ci doar una care nu e rezemată pe iluzii deşarte şi periculoase). Iată câteva exemple: la 14 ianuarie a.c., pe pagina web a agenţiei Reuters se aflau 17.600 de ştiri despre Georgia şi doar 826 despre Moldova. Cum Georgia poate însemna însă nu doar ţara (asemănătoare cu Republica Moldova, ca talie demografică) din estul Mării Negre, ci şi unul din statele componente ale SUA, am căutat, tot pe Reuters, ştiri referitoare la cele două capitale: Tbilisi – 675, iar Chişinău – doar 106. Pe CNN, 150 de ştiri despre Tbilisi şi doar 14 despre Chişinău. Pe Fox News – 615 materiale cuprinzând cuvântul Tbilisi şi doar 79 care includ şi toponimul Chişinău.
În condiţiile în care, prin comparaţie cu Georgia, Moldova mai degrabă NU este prezentă pe harta mentală pe care o oferă acum mari agenţii de presă occidentale, va fi, cred, extrem de dificil pentru pro-europenii de la Chişinău, ca şi pentru sprijinitorii lor de la Bucureşti (repet, indiferent cine sunt ei şi indiferent care e culoarea lor politică) să-i convingă pe contribuabilii din Europa de Vest să vâre adânc mâna în portofel, ca nu cumva Republica Moldova să alunece îndărăt, în sfera de influenţă a Rusiei, spre Asia şi departe de Europa.
M-aş bucura mult să greşesc, dar teamă mi-e că am destulă dreptate.
