Cărtărescu, în Frumoasele străine, despre sistemul nostru de învăţământ, despre penibilul unora dintre activităţile derulate la cercurile metodice şi despre inspectori aroganţi şi semidocţi (deşi databilă, perspectiva îmi pare atemporală):
Nimic nu era destul de sforăitor, de ridicol, de penibil ca să nu poată fi susţinut la cercul metodic (…). Toţi oamenii ăia, ce păreau atinşi în masă de Alzheimer, făcuseră odată aceeaşi facultate ca şi mine, fuseseră poate entuziaşti, poate chiar inteligenţi. Dar an de an (…) aceeaşi leafă de mizerie, aceleaşi umilinţe cotidiene, aceiaşi inspectori aroganţi îi schimbaseră în ridicolele fantoşe de acum, care nu mai citeau şi nu mai gândeau.
Am fost şi eu de câteva ori la asemenea întruniri penibile, până m-am convins. La una dintre ele, o colegă blondă, bine tencuită, cu o gură largă, atotcuprinzătoare, atotştiutoare, nevastă de politician, ne-a „demonstrat”, cu emfaza şi cu aroganţa binecunoscute mie (fuseserăm colegi de catedră), despre cum aplică ea „ciorchinele” sau „cele şase pălării” unei poezii de Sorescu. Sărmanul autor! Cum a ajuns poezia lui, în cele din urmă, să fie stoarsă prin filtrele abracadabrante ale unui discursului politic de tip Elena Udrea. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, discursul didactic de la noi este o subspecie a discursului politic. Prin absurd şi numai prin absurd, dacă ar fi intrat pe uşă în acele clipe însuşi autorul ca să-şi vadă poema ciopârţită şi siluită pe tablă, s-ar fi dus să mai moară o dată. Astăzi nu mai e nevoie, însă, de asemenea gânduri negre: între timp, Big Sister a fost numită inspector, fireşte. Păi, încă de când eram colegi, directoarea o pupa şi o slăvea, neprecupeţind niciun efort de-a ne-o da drept exemplu suprem de bună practică şi conduită profesională. Noi, ceilalţi, pesemne proştii grădinii, nu puteam întruni veleităţile unei dive care să scoată pe gură, ca pe o bandă rulantă, lemn expandat.
Acum, de când e la Inspectorat, locul perfect pentru ea, nici nu mai trebuie să-şi salute foştii colegi, care zgribulesc pe coridoare în aşteptarea vreunei hârtii sau care formează cozi interminabile în aşteptarea deznodământului dosariadelor de tot felul. Ea zâmbeşte tuturora, la fel ca Iliescu. Orice-ai întreba-o, răspunsul începe întotdeauna cu lauda ei personală, cu afişarea ostentativă a meritelor ei socialiste transpuse în indisolubila limbă de traforaj. Aflu de la colegul meu de la Aluniş, Gabi Anthropos, trecut pe la I.S.J ca să-şi promoveze un film educativ realizat cu copiii de la şcoală şi, mă rog, de ce nu şi pentru a se lăuda niţel pentru munca depusă, despre cum a comis, la rându-i, fatala greşeală de a se adresa tovarăşei. S-a convins imediat: una o întrebi, alta îţi răspunde. Şi oricum ar fi, până la urmă tot ea este cea care trebuie să iasă în evidenţă: Big Sister, via Iliescu.
Rewind the track, back to 90’s:
(Reporter): Cum veţi proceda în privinţa împărţirii pământurilor fostului C.A.P.?
(Ivan Ilici, with a big smile): Noi am declanşat deja pârghiile acestor mecanisme…bla bla bla…sinergia faptelor…bla bla bla…v-am tras-o, bla bla.
Asemănarea izbitoare. Ipocrizia de la zero grade. Coafura rezistă.
