Stalin, văzut de Paul Johnson

A apărut la Humanitas (2014) monografia lui Stalin datorată lui Paul Johnson. Numele autorului, prizat tot mai mult în România, e deja o garanție: el nu a reușit, până acum, să scrie nicio carte plictisitoare, rău documentată sau lipsită de strălucire intelectuală… În ultimii ani, istoricul și eseistul britanic practică inter alia genul biografic, foarte popular, mai ales în epoca noastră de ”reevaluări” adeseori spectaculoase. Or Johnson tocmai asta își propune: să le prezinte generațiilor tinere, care nu-l prea cunosc pe Iosif Visarionovici, ”tătucul popoarelor”, chipul acestui călău comunist pe care nicio nouă interpretare nu-l poate absolvi de prestigiul malefic al propriilor crime.

Cartea e povestea pe scurt a seminaristului georgian devenit banditul șef al Caucazului, om de bază a lui Lenin și, la vremea potrivită, urmașul cel mai sângeros al acestuia. Johnson nu scrie pamflete anti-comuniste. Nici nu are nevoie. În cazul lui Stalin, viața sa, descrisă sec, e cel mai pertinent act de acuzare in aeternum. Cultivat cu clasici și cu gândire iluministă, poet de ocazie, ușor handicapat (la mâna stângă) și mare cuceritor, Stalin a fost brutal, abil și iresponsabil. I-a folosit mereu pe alții pentru treburile murdare. A cochetat cu teoria marxistă, dar numai pentru a nu participa direct la vânzoleala revoluției bolșvice (prefera articolele în Pravda, tot așa cum, în tinerețe, urmărise de pe acoperișuri atacarea furgoanelor bancare din Tbilisi). E aproape sigur că V.I. Lenin, capul răutăților, părintele mitic, intelectualul anarhiei universale, l-ar fi preferat ca succesor pe mai subtilul Troțki. Însă testamentul a fost dosit, insul a fost lovit de hemiplegie, iar la înmormântarea sa, Stalin s-a numărat printre cei care i-au purtat sicriul și i-au instituit cultul postum, în vreme ce Troțki era la Odessa… Din scenariul de viață, ascensiune politică și genocid rezumat de Johnson, reiese destul de limpede principalul talent al Omului de oțel: intriga de partid și, când i-a venit vremea, teroarea aleatorie, menită să țină aparatul comunist într-o utilă stare de fierbere anxioasă. Mi s-a părut interesantă deviza informală a lui Stalin: ”moartea rezolvă problemele”. Verbul său preferat: a lichida. Metoda sa favorită de conducere: telefonul. Avea, în biroul său auster, o carte cu numere și o centrală separată prin care a înfricoșat imensul teritoriu al Sovietelor, prin intervenții mieroase, care duhneau funerar. Sadismul personajului e mereu expus. Un apel în miezul nopții, de la marele lider, echivala cu o condamnare la moarte. O invitație la cină purta cu ea, în filigran, grozăvia unui verdict.
stalin 2

stalin hum
Spre deosebire de Simon Sebag Montefiore, biograful exhaustiv al lui Stalin, cel care a stors arhivele și a reconstuit detaliat culisele bizantine ale Kremlinului bolșevic, Johnson se limitează la un portret psihologic menit să fixeze datele clinice ale dictatorului roșu: paranoia, jubilația crimei, abstractizarea măsurilor represive, ridicate la o scară științifică, suspiciunea, singurătatea (pe care i-o păzeau, spre final, 250.000 de NKVD-iști) izolarea într-o bulă autistă. Supraviețuirea sa – și a URSS – au fost permise grație lui Hitler. Fără autocratorul nazist, Stalin n-ar fi reușit niciodată să se așeze, victorios, pe banca Aliaților, la Ialta, Teheran sau Berlin. Și n-ar fi extins imperiul sovietic pe jumătate din planetă. E târziu, acum, să facem istorie contra-factuală. Stalin, cu tot patrimoniul său de asasinate în masă, înfometări programate, distrugeri sociale și mașinării propagandistice, a întruchipat demonia modernității mașiniste, cu tot cu mitologia sa fascinant-înșelătoare. Din păcate, condamnarea sa nu este unanimă și nici subînțeleasă. Iată de ce cărțulia lui Paul Johnson face operă de pedagogie istorică și își asumă un rost moral indiscutabil.

Teodor Baconschi

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *