Alături de “Jurnalul de scriitor”, “Demonii“ este opera cea mai politică şi polemică a lui Dostoievski. Parte din marea dezbatere ce se poartă în societatea rusă în intervalul “marilor reforme”, înainte de asasinarea ţarului din 1881, textul său oferă nu doar o replică la gnoza radical-socializantă a contemporanilor săi, ci şi imaginea unui intelectual care se defineşte prin respingerea temeliilor pe care se clădeşte intelighenţia radicală rusă. Romanul dedicat posedaţilor ideii este, în egală măsură, una dintre cele mai spectaculoase apostazii din istoria rusă :în definitiv, cercurile animate de Verhovenski-fiul nu sunt cu nimic mai puţin subversive decât cele frecventate de Dostoievski însuşi ¸în preajma lui 1848/ 1849. Trecerea de la interogaţiile cercului Petraşevski la retorica mesianică din “ Demonii” este una simbolică.
Incomod pentru exegeza sovietică şi nu mai puţin incomod pentru exegeza marxistă din spaţiul românesc postbelic, aşa cum probează sofismele dialectice ale lui Ion Ianoşi, risipite în monografii şi postfeţe, “ Demonii” încadrează una dintre cele mai ample şi susţinute critici pe care gândirea reacţionară rusă le-a îndreptat împotriva liberalismului şi radicalismului autohton. Inspirat de cazul Neceav, (caz pe care oficialitatea imperială îl descrie ca fiind paradigmatic pentru patologia revoluţionară) , “ Demonii” reiau, de pe un alt versant, temele imaginate de Turgheniev în” Părinţi şi copii”. Acolo unde moderaţia autorului lui “ Rudin” căuta nuanţele şi semitonurile, profetismul lui Dostoievski este lipsit de ambiguitate, recurgând la tuşa sarcasmului şi a escatologiei.
Liberalismul rus devine, o dată cu profilul lui Stepan Trofimovici Verhovenski, o caricatură, o fantoşa golită de substanţă etică, un eşec istoric care se explică prin abandonarea relaţiei cu solul rus şi valorile sale. Vinovat de a fi inventat fantasmele de la care se revendică emulii lui Cernîşevski, liberalii ruşi sunt marcaţi de această condiţie infamantă a parazitismului intelectual şi etic. Eroismul lui Stepan Trofimovici se reduce la câteva acte ridicole şi la tiradele deşarte pe care le roşteşte de pe scena unui eveniment monden. Animator al cercurilor “ atee” şi contestatare, liberalul rus este, în lectura lui Dostoievski, imaginea prin excelenţă a rătăcirii. Xenofilia lui Karmazinov, “ marele scriitor”, ( o mască dincolo de care se ascunde, poate, Turgheniev însuşi ) este prelungirea naturală a acestei îndepărtări de matricea locală. Moartea lui Verhovenski-tatăl este şi ocazia de a medita la deşertăciunea unei vieţi frivole şi inutile. Liberalul rus este menit să dispară, în clipa în care reînvierea escatalogică a Rusiei se va fi producând. Demonii din oameni vor trece în turmele de porci.
Verhovenski-fiul este un Bazarov din care inocenţa începuturilor a dispărut. Intrigant şi locvace, el este acel diavol care susură la urechile celor naivi minciunile Internaţionalei. Încrucişare între Neceav şi Cernîşevski, Verhovenski- fiul duce mai departe, în chip revoluţionar, ereziile tatălui său. Viziunea sa, ce oscilează între grotesc şi monstruos, este una întemeiată pe acel voluntarism raţional ce îi apare lui Dostoiveski ca marcă a modernităţii deviante. Elogiul şigaliovismului, ca formă ultimă de inginerie criminală la nivel social, este moştenirea pe care Verhovenski-fiul o lasă discipolilor săi. Amoralismul crimei este acompaniat de amoralismul proiectului politic însuşi. Aventurierul din oraşul de provincie îşi alege laboratorul în care poate încerca soluţiile pe care viitorul le va îmbrăţişa. Uciderea lui Şatov este punctul cel mai înalt al acestui pariu cu omenescul.
În Şatov şi în Kirillov, Dostoievski investeşte ceva din propria sa pasiune demonică. Elogiul Rusiei şi al poporului ei purtător de dumnezeire corespunde, în registru misionar, neliniştii suicidare a lui Kirillov. Despărţiţi de opţiunile lor, ei sunt uniţi de fiorul nebuniei care îi desparte de ceilalţi conjuraţi. Căutările lor sunt cele în care se angajează scriitorul însuşi, de vreme ce referentul suprem în monologurile celor doi rămâne Dumnezeu. Erezia lui Dostoievski, în termeni politici şi teologici, este filetismul. Creştinismul său este unul local şi colorat etnic, un creştinism care ajunge la universalitate prin exacerbarea specificului rus. Este aceasta moştenirea lasată lui de o influentă linie slavofilă, responsabilă pentru critica programatică a catolicismului roman.
Şi poate că personajul care ilustrează cel mai întunecat acest implacabil determinism intelectual este Stavroghin însuşi. O dată cu spovedania sa, Dostoievski inaugurează un tip de discurs fără de care secolul XX nu poate fi conceput.Timbrul recuperează, cu fineţe halucinată, alienarea modernilor. Distribuit în rolul de ţar al viitoarei Rusii de către Verhovenski – fiul, el este vocea care anunţă un alt veac. Expresionismul şi existenţialismul ies din mantaua lui Dostoievski, spre a parafraza o butadă clasicizată. Nebunia lui Stavroghin este una ideologică în măsura în care impasul lui este impasul fiinţei eliberate de cenzura morală a divinităţii.
Jocul lui Stavroghin cu cei din jurul său este un joc cu sine însuşi. Rătăcirea sa este rătacirea unei elite care se desparte de drumul cel drept. În străinătate fiind, Stavroghin alege să îşi însuşească cetăţenia cantonului elveţian Uri, ca şi Herzen. Invocarea celui mai detestat dintre radicalii ruşi,voce a exilului revoluţionar, este simbolică. Căci Stavroghin este, la rândul său, copilul unor părinţi. Pentru Dostoievski, posedaţii se ivesc pe acest sol fetid pregătit de înaintaşii lor.
