Cătălin Dorian Florescu: ”România corespunde cu miezul scrisului meu”

Daniela Raţiu: Ne aflăm într-o cafenea din Timișoara, cafeneaua este de altfel locul unde tu scrii, oriunde te-ai afla. Știu că este ritualul tău de ”lucru”. Cum poţi scrie înconjurat fiind de oameni? Există clișeul potrivit căruia scriitorul de regulă se închide în camera lui, se securizează, asta ar fi imaginea: singur în faţa foii de hârtie sau a laptopului.

CătălinDorian Florescu: Înconjurat de obiecte. Mai degrabă ar trebui să fie înconjurat de oameni pentru că scrie despre și pentru oameni. Să revenim însă la Timișoara, suntem în Cafeneaua Verde situată în Piaţa Libertăţii aflată în totală reconstrucţie

Daniela Raţiu: Aș spune mai degrabă că sîntem într-un fel de tranșee.

Cătălin Dorian Florescu : Da, plină de tranșee, parcă ne-am pregăti de război. Cafeneaua aceasta mi se pare un pas înainte faţă de alte așa-zise cafenele din oraș. Are geamuri mari, lumină, doar că muzica prea tare, și asta pare a fi obligatorie peste tot în cafenelele românești. Probabil aici aș scrie în Timișoara. Cafenele sunt sumbre, închise, par cluburi de noapte. Am 47 de ani și poate că în timp o să renunţ la a mai scrie în cafenele. Acum lucrez la un nou roman și scriu întru-un loc singuratic, un oraș lângă Zurich, în biblioteca unei foste mănăstiri.

Daniela Raţiu: Cătălin, discutam, după o prima seară la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timișoara, despre cafenele literare celebre ale lumii, despre cum acestea apar în literatură, despre cum au influenţat opera unor autori sau au fost/sunt punctul/locul de întâlnire a unor mari personalităţi, locul de unde au început mișcări/curente care au marcat cultura universală. Cafenelele apar ca borne în traseul fabulos al literaturii/culturii universale. În documentările mele, făcute pentru un proiect la care lucrez, îţi spuneam că am dat peste Cafeneaua Odeon din Zurich, gândul m-a dus la tine, iar contextul în care eu am descoperit-o este cel al anilor 20. Personajele mele se întâlnesc cu Tristan Tzara, Henry Barbusse…

Cătălin Dorian Florescu: Tu mi-ai povestit de personaje românești care plecau la începutul secolului trecut din România și se întâlneau cu cei care vor deveni mai târziu faimoșii oameni de artă și scriitorii dadaiști. Dadaiștii veniseră în Zurich în preajma primului război mondial, un oraș care atrăgea emigraţi, un loc de întâlnire al personalităţilor vremii. Chiar și James Joyce a fost în Zurich, a scris o parte de Ulisse, au fost și personaje mult mai ”nebune” ca Lenin care a stat în Zurich și care a vrut să înceapă Revoluţia din Elveţia, dar social-democraţii elveţieninu au vrut să îl întâlnească. Lenin căruia îi plăcea să mănânce ciocolată elveţiană împreună cu soţia lui stând undeva pe câmpia de deasupra orașului Zurich, cu o perspectivă panoramică asupra orașului. A părăsit orașul la un moment dat. Cafenea Odeon, înfiinţată la începutul secolului era locul de atracţie având o faimă de a fi un loc ”liberal”, în sensul de a fi deschis, de a primi oamenii cu toate viziunile posibile. A rămas și astăzi un punct de atracţie, dar mai mult pentru oamenii din care își permit să trăiască în Zurich. Cafeneaua Odeon este o cafenea Jugenstil care și-a creat o faimă pe care și-a păstrat-o până în anii 70. Dadaiștii au făcut-o celebră, dar și Lenin,precum și celebri scriitori elveţieniDurenmath și Max Frisch. Este cunoscută relaţia tensionată dintre cei doi mari cocoși ai literaturii elveţiene. Cafeneaua și-a pierdut din faimă. Astăzi e un loc estetic frumos, și-a păstrat caracterul Jugenstill, însă nu mai emană nici un fel de intensitate culturală. Și Viena e un oraș al cafenelelor literare care trăiesc din trecutul glorios avândo listă de scriitori, pictori, politicieni celebri care își petreceau timpul acolo. Și încă își mai petrec, cunosc scriitori care stau și scriu în cafenele din Viena. Este un alt stil decât un Zurich care s-a dedicat  cu totul banilor, comerţului.

Daniela Raţiu: La ce lucrezi acum?

Cătălin Dorian Florescu: Lucrez la un roman de trei ani de zile. Eu obișnuiesc să spun, dar și cred acest lucru, că lucrul la un roman începe cu mult înainte de a-l scrie efectiv.

Daniela Raţiu: Aici am vrut să ajung. Înainte de a vorbi despre noul roman la care lucrezi poate ar fi interesant să vorbim despre importanţa pe care tu o acorzi documentării. În anii de când ne cunoaștem și discutăm despre literatură, am aflat/descoperit modul tău de lucru. Tu ridici un adevărat șantier înainte de a te apuca efectiv să scrii romanul. Cât de importantă este documentarea?

Cătălin Dorian Florescu: Atâta timp cât nu scriu povești dintr-un bloc  din Timișoara nu trebuie să fac muncă de cercetare pentru că îmi este familiară ”viaţa” blocurilor, însă, în romanele mele, poveștile mele au legătură cu istoria europeană, ele se petrec într-un context istoric, real și clar, personajele se mișcă într-o lume reală. Nu pot pretinde că cunosc personajele și să scriu/descriu lapidar, spre exemplu, că personajul  a trecut prin al doilea război mondial, să trec peste acest moment și personajul meu să pretindă că a trecut prin el. Un roman constă în descriere, nu din a pretinde. Ca să descrii trebuie să cunoști epoca, să știi cum a trăit lumea. Dacă te întorci cu o sută de ani în timp trebuie să știi cum a funcţionat lumea. Având în vedere că m-ai întrebat despre ce scriu, îţi declar că miza e mare nu doar pentru că mă mișc în timp, pe axa timpului, înapoi cu mai mult de 100 de ani, ci și geografic foarte departe, mai precis în orașul New York. Cultura americană e foarte diferită, iar riscul abordării New York-ului este să folosești clișee pe care le știi din filme. Trebuie să mergi dincolo de clișeu, să cunoști orașul de dinăuntru, să înţelegi istoria lui.

Daniela Raţiu: Crezi că vei reuși să scapi de clișeu?

Cătălin Dorian Florescu: Cred că voi reuși. Am scris primul capitol. În cele din urmă se va vedea. Am devenit un mic socio-graf al orașului New York. În trei ani de zile am descoperit povești și anecdote din Marea poveste a lumii, a New York-ului, pentru că NY aparţine Marii Povești a Lumii, pentru că milioane de europeni au emigrat, au dus poveștile lor, au făcut altele. Există poze cu români care au luat drumul NY, și care au intrat prin EliseIsland, insula care se găsește în Portul NY, la distanţe de câteva kilometri de zgârie-nori. Între 1890 – 1930 cred că milioane de emigranţi au intrat pe teritoriul american prin această insulă, acolo era Centrul de emigranţi. Au fost și mulţi români, nu atât de mulţi ca, spre exemplu, evrei, polonezi, italieni, irlandezi și nemţi, acestea sunt marile valuri de emigrare. Lucrurile astea trebuie știute amănunţit, iar de clișeu scapi atunci când te apropii de om, înveţi cum a trăit ca și copil al vremurilor sale, cum erau casele, apartamentele lor mici, dărăpănate, acolo unde se murea de tuberculoză, de holeră. Milioane de oameni care fugeau de foamete, de urmărire, dacă erau evrei, de progromurile rusești. Dacă erau italieni fugeau de  foamete și de sistemul feudal din Sudul Italiei. Valul de imigranţi irlandezi s-a petrecut din cauza foametei de la1850 când recoltele întregi de cartofi au fost, timp de trei ani la rând, distruse din cauza unei bacterii. Trebuie să ajungi la viaţa de zi cu zi care nu mai e un clișeu. Filmul lui Martin Scorsese ”Gangs of New York”  ne arată cum se trăia în marele faimos și rău famat FivePoints District.

Daniela Raţiu: Povestea acestui roman la care lucrezi are legătură cu România? Te întreb acest lucru pentru că în mai toate romanele tale, personajele, destinele lor, au legătură cu România. Povestea fabuloasă a Zairei, care reface un traseu romanesc, România-Washington, sau ”Jacob se pregătește să moară”, ”Maseurul orb” sau ”Vremea minunilor”, în toate acestea, România e un ”personaj” care apare, este acolo.

Cătălin Dorian Florescu: Personajul american nu are la început nicio legătură cu România, estevorba despre un tânăr care nu știe al cui este, el fiind bunicul  (1899) al personajului principal care apare la 1950. Eu încep cu bunicul. Este o epopee de familie. Acest bunic spune ”nu sunt fiul nimănui” și e plauzibil pentru că ne aflăm în plină emigraţie când vin valuri de emigranţi spre New York.

Daniela Raţiu: Tema identităţii?

Cătălin Dorian Florescu: Da, se poate spune așa.Personajul spune despre el că a căzut din lună tocmai înConeyIsland, este o insulă care aparţine de Brooklin. O zonă de entertaiment, la fel ca și acum. Nu are părinţi, dar va avea o multitudine de părinţi, printre care și criminali. Nepotul lui va avea aceeași problemă, mai târziu, în alt context. Acest personaj nu are nicio legătură cu România, e o poveste pur americană despre rădăcinii, identitate, definire. Este o poveste a identităţii pe care o au mai toţi americanii. Copii care aveau părinţi evrei ortodocși și care știau mai multe decât părinţi lor, stăpâneau limba mai bine, părinţi care poate veneau din Ucraina, din Galiţia, și nu cunoșteau nimic din ce vedeau în jurul lor: străzile, orașul, oamenii, lămpile, forfota, erau copleșiţi de toate acestea. Dar copiii lor deveneau mult mai repede americani. Problema identităţii s-a pus la toate generaţiile. Spre exemplu la irlandezi pe care americani îi vedeau ca pe niște maimuţe care se îmbătau și se băteau. Deja la a doua, a treia, a patrageneraţie au căpătat identitate și au devenit pompieri, ofiţeri de poliţie, primari ai New York-ului. Aceste generaţii care vin peste alte generaţii și trebuie să clădească, să își definească identitatea.

Daniela Raţiu: Această Americă, așa cum ai descoperit-o, așa cum o vei construi, impune, nu doar personajelor tale, un efort celor care o ”colonizează” de a-și descoperi identitatea, de a o fixa, de a se defini?

Cătălin Dorian Florescu: Da, impune un mare efort. Există mărturii scrise/spuse ale oamenilor care și-au asumat acest efort, care disperau. Este celebră fraza ”A emigra în America înseamnă a-ţi scurta viaţa”. Era un fapt cotidian că emigranţii mureau pe capete din cauza  bolilor sărăciei, sfârșind în districtele rău famate, sărace ale New York-ului. Prima generaţie de emigranţi se rupea de locul lor, își luau tradiţia cu ei, își recreau universul. Dacă erau italieni erau catolici iar pe strada lor ”americană”erau doar italieni și doar dintr-un sat anume, spre exemplu, sau un bloc în care locuiau doar italieni. La fel și în cazul evreilor, irlandezilor. Toţi aceștia își recreau geografia de acasă,dar aveau mari probleme de adaptare.

Daniela Raţiu. După o așa documentare în detaliu, în străfundurile sufletului new-yorkez, în poveștile și rădăcinile lui, ai înţeles ce este ”visul american”? Personajele tale și-au atins visul american?

Cătălin Dorian Florescu: Personajele mele, nu. Visul american al new-yorkezului de astăzi este acela de a reuși. Este clișeul clasic, dar pe mine nu mă interesează acest clișeu. De a reuși, de a face bani, de a avea un gheșeft. I se pun în faţă anumiţi idoli, spre exemplu Donald Trump, modelul reușitei, dar sunt puţini cei care reușesc la un așa nivel. Dar se reduce totul la acest model, precum un cal căruia îi pui în faţă un morcov și aleargă pentru a-l prinde, dar nu va reuși niciodată. Majoritatea new-yorkezilor nu va reuși niciodată, va duce o viaţă care e destul de precară. New-yorkezii muncesc chiar și 14 ore pe zi, fără un contract de muncă, fără asigurări sociale, și aici nu vorbim doar despre muncile de jos, chiar și medicii spre exemplu. Manhattan-ul este scump, ei nu reușesc să se bucure de el. Ies în Brooklin, Queens, sau și mai departe și călătoresc ore în șir pentru asta. Frumuseţea Manhattan-ului este doar pentru turiști, pentru profesorii celor două universităţi, pentru cei din financial district-ul din partea de jos a Manhattan-ului. Sunt armate de oameni care lucrează în această zona, intră și ies. Visul american e greu de atins, aproape imposibil, e o himeră, iar frica zilnică de a pierde e uriașă și reală. Omul care trăiește în New York trăiește o viaţă precară, porţionată pe ore, am văzut asta, mi s-a spus asta. Oameni cu care te-ai văzut o oră și cu care nu te vei mai întâlni niciodată pentru că ritmul aiuritor al vieţii lor nu le permite. Prieteniile sunt puţine pentru că nu este timp. Totul e împărţit pe ore. Așa arată visul american acum. Visul american de la începutul anilor 1900 era de a fugi de pogrom, de a nu muri, visul că prin muncă asiduă vor reuși. Prima generaţie în general nu reușea și rămânea în ghetou. A doua reușea și pleca spre nordul Manhattanului sau spre Brooklin sau Queens. Primul val a fost al irlandezilor, apoi sicilienii, evreii, apoi chinezii. Eu descriu aceasta prin personajul bunic, prin personajul născut la 1950 și prin personajul feminin, o româncă, pe care acesta o întâlnește în 11 septembrie 2001 atunci când se prăbușesc Turnurile Gemene.

Daniela Raţiu: Te știu un vânător de povești. Le găsești, le construiești în maniera ta, le dezvolţi. Ele devin aur în cărţile tale. Mi-ai povestit despre un episod care apare în romanul la care lucrezi, un incendiu la începutul anilor 1900 în New York și în care mor 141 de fete. E important acest episod în construcţia romanului?

Cătălin Dorian Florescu: Da, pentru că doream să deschid romanul cu o mare scenă. Fac o paranteză. Romanul se deschide pe 1 ianuarie 1899, pe East River, este unul dintre cele două mari râuri Hodson și East River, cu o scenă în care bunicul eroului principal are la momentul acela 14 ani, iar în New York ninsese toată noaptea. Pentru a afla acest detaliu a trebui să devin membru al New York Times, am plătit pentru a avea acces la articolele vremii, pentru a afla cum au fost condiţiile meteorologice la 31 decembrie 1898 și am găsit un singur articol referitor la vreme.

Daniela Raţiu: Este necesar/poate fi important acest detaliu  în construcţie, într-o construcţie romanescă?

Cătălin Dorian Florescu: Este important dacă a nins sau nu. Dacă te referi la o zi anume în care să spui că a fost cald când de fapt era frig, răul era îngheţat și nicio vapor nu putea străbate East River. Gândești un roman în dimensiune istorică, pui începutul la 1 ianuarie 1899 atunci trebuie să știi lucruri elementare. Hudson sau EastRiver erau îngheţate sau nu,  construiești o scenă în care o navă părăsește portul pentru a transporta sicriele copiilor nopţii pentru că se murea pe capete din cauza tuberculozei, de gripă, de înfometare. Un băiat de 14 ani care vede toate astea. În noaptea aceea fusese o furtună de gheaţă. Dar uite eu construisem o scenă în care temperatura era acceptabilă, însă informaţia descoperită de mine în ziar mi-a arătat că de fapt nu era așa în acea zi. Am dat peste descrierea nopţii de Anul Nou în care se vorbea despre vânturi puternice, despre ninsoare, despre vapoarele ancorate în port și care aduceau cereale, anunţul că vor veni și pasageri. Se pare că un jurnalist se plimba prin sudul Manhattan-ului. Era frig și zăpada depusă, oamenii se adunaseră în faţa Bisericii Trinity Church așteptând ora 12 noaptea când băteau clopotele, oamenii cântau, era muzică, treceau trăsuri.

Daniela Raţiu: Documentarea ta are și ceva detectivistic.

Cătălin Dorian Florescu: Da, se poate spune și așa. Am făcut munca unui detectivcare face parte din documentare.

Daniela Raţiu:Cine este personajul feminin, românca despre care mi-ai spus?

Cătălin Dorian Florescu: Ea apare în 11 septembrie 2011. Vine în New York cu un anumit scop și vede cum cad turnurile, se intersectează cu tânărul care va povesti despre bunicul său. De fapt este povestea eternă de a birui, atât a bunicului dar și a tânărului, însă fără ca niciunul să reușească. Într-un fel sunt losers, iar în America de astăzi este aproape un păcat, a nu birui este un păcat originar. Aceasta este marea spaimă care îi și unește pe new-yorkezi, pe americani în general. De aici continuă povestea. Este o poveste de 100 de ani, ca și Zaira.

Daniela Raţiu: Povestindu-mi despre acest roman mi-ai spus un lucru/fapt cutremurător pe care l-am reţinut. Și anume o paralelă între incendiul despre care am vorbit din New York-ului începutului anilor 1900 și căderea Turnurilor Gemene în 11 septembrie 2001. O declaraţie care străbate timpul și anume despre zgomotul făcut de căderea/izbirea trupurilor de caldarâm.

Cătălin Dorian Florescu: Martorii evenimentelor din 2001 povestesc despre acest zgomot, despre cum se aruncau cei captivi în turnuri, sunt materiale pe youtube pe care le-am parcurs, ascultat, văzut. Nu știu cât ţine acest zbor, poate 30 secunde, un moment de libertate finală și acel zgomot despre care au vorbit pompierii, martorii. Același lucru s-a întâmplat și în incidentul despre care vorbeam, în martie 1911, într-o zi frumoasă de primăvara, într-o sâmbătă, la 5 fără un sfert, cu un sfert de oară înainte de închidere fabricii, undevaîn mijlocul Manhatanului, în spatele lui Washington Square. În New York-ul acelor ani se trăia din industria textilă cum era ea atunci. Oamenii lucrau chiar și în caselor lor din ghetou, dis de dimineaţă până târziu în noapte. În special evreii, căci valurile de emigranţi evrei erau de regulă croitori, din zona asta. Lucrau pentru cei care aveau contracte cu fabrici, cu Broadway. În acele apartamente nu aveau lumină, aveau un singur geam, copiii munceau cot la cot cu adulţii. Era o situaţie insalubră total. În fabrici, în hale mari, lucrau majoritar fete. Îmbrăcate ca pe atunci, cu o bluza strânsă pe bust, fuste cu multe straturi. Ușile erau închise (cei doi proprietari au fost eliberaţi după anchetă pentru că ei au declarat că nu putea știi că ușile erau închise). Dar erau închise peste zi pentru ca sindicaliștii să nu intre, pentru ca ele să nu plece în pauză. Incendiul a fost provocat de o ţigară lăsată accidental, hala respectivă era la etajul 8 al clădirii. Trei etaje au fost cuprinse de foc. Există descrieri dramatice despre cum încercau să se salveze, cum loveau în ușile care erau închise, accesul spre scările de incendiu erau de asemenea blocate. S-au aruncat în gol. Există fotografii. Un reporter al unui ziar a descris acest incendiu. Existau deja telefoane, iar el transmitea dintr-o cabină telefonică spunând: Astăzi am mai învăţat un zgomot, cel al trupurilor care cad și se izbesc de caldarâm. Pentru mine e un fel de paranteză a secolului american care se deschidea  și se închide în 2001, cu același zgomot al trupurilor care cad. Textul își are propria  viclenie, deși am primul capitol nu am apucat încă să introduc această scenă a incendiului din 1911, dar îi voi găsi locul.

Daniela Raţiu: Ca scriitor, tu, Cătălin Dorian Florescu, reprezinţi un fel de utopie pentru scriitorul român trăitor aici. Tu ești un scriitor care trăiește din scris, ceea ce în România reprezintă un vis utopic.

Cătălin Dorian Florescu: A trăi din scris nu este practic doar din ceea ce publici, ci și ceea ce se întâmplă colateral romanului publicat, și anume burse, rezidenţe, lecturi publice. Așa ar trebui să fie și în România. Nu scriitorul face acestea, societatea face posibil să fie așa, să organizeze așa ceva, ceea ce de altfel este/ar trebui să fie natural, firesc. Anul acesta, de exemplu, am mai puţine lecturi ca acum trei ani. Doar ceea ce vine din lecturile publice nu este îndeajuns. Bursa Orașului Zurich nu ajunge pentru un an întreg în care trebuie să trăiești. Trebuie avut grijă cu simplificările. Și eu acolo am aceleași probleme ca aici. Viaţa mea e viaţa pe care am ales-o, fără familie, fără copii. Cred că e și mai greu când se complică și ai responsabilitatea unei familii. Sunt și lucruri la care renunţ.

Daniela Raţiu: Ești foarte legat de România, nu doar prin biografie, ci și prin prieteniile literare.

Cătălin Dorian Florescu: Da, sunt legat, sunt cei 15 ani trăiţi aici, fac parte din biografia mea. Reîntorcându-mă în anii 90, având posibilitatea de a veni când încă aveam amintiri puternice, iar România era prezentă încă în mine. Sunt legat altfel decât părinţii mei. În anii aceia când am revenit exista pentru mine un fel de fascinaţie melancolică pentru orașul de baștină, pentru Strada Gării spre exemplu. A trebuit să treacă o vreme pentru a avea o relaţie normală, iar emoţia puternică s-a mai estompat. Acum am o relaţie normală. România mi-a dat povești atât de frumoase. Ar trebui să fiu surd și orb să nu aud chemarea ţării, poveștile minunate pe care mi le-a dat precum Maseurul orb, Zaira, Iacob. Dacă nu aș mai fi avut urechi să aud chemarea ţării, dacă aș fi scris altfel, cum se scrie în spaţiul în care eu mă mișc, mai pragmatic, dacă nu m-ar fi interesat realismul magic și gândirea magică și poezia, dacă aș fi scos poezia din contextul scrisului meu, aș fi găsit poate România exotică, nu aș fi văzut-o cu adevărat. Probabil că corespunde încă cu miezul scrisului meu.

Daniela Raţiu: Anul acesta, nominalizările pentru Premiul Nobel au suscitat multă pasiune în România. S-a vehiculat numele lui Mircea Cărtărescu printre posibili câștigători. Pariurile erau cu atât mai pasionale cu cât românii se simt reprezentaţi de Herta Muller aflată deja în panoplia celebrelor premii.

Cătălin Dorian Florescu: Herta Muller pe care o doare în cot de România. Herta Muller este nemţoaică și trăiește pentru Germania, iar singurul lucru pe care l-a luat din România este limba pe care o transformă în literatură. Se inspiră din România, iar nemţii se ploconesc în faţa ei. România rămâne însă un punct central al limbajului ei. A rămas mai româncă decât probabil ea dorește să fie. Nu cred că e funcţia mea să spun cine ar merita sau nu. Dorinţa românilor este dorinţa culturilor mici de a ieși în faţă, pentru românii a devenit realitate în domeniul filmului care a ieșit în faţă, și literar sunt recepţionaţi în spaţiul german, dar și în alte arte. E specific culturilor cu un complex de inferioritate. Ni se pare că acest premiu ne-ar împăca cu lumea. Între premiul Nobel și periferie nu mai e loc de nuanţe, nimic parcă nu ne-ar mulţumi. Cărtărescu este unul dintre autorii mari, apreciat, este cu adevărat scriitorul care dă României contur.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *