La sfârşitul săptămânii trecute, Pravda.ru publica un articol intitulat „Rusia interzice importurile de dulciuri produse în Ucraina”. Textul în cauză preciza că, la 5 septembrie (adică exact în ziua în care a luat sfârşit Summitul NATO, unde Ucraina a obţinut, între altele, ceva]fonduri pentru consolidarea capacităţii sale defensive, dar şi promisiunea fermă că va primi, în cel mult 36 de ore, muniţii ghidate – cel mai probabil sisteme sofisticate de rachete uşoare, antitanc şi antiaeriene), o instituţie moscovită numită Rospotrebnadzor, adică Serviciul Federal Rus pentru Protecţia Drepturilor Consumatorilor „a suspendat importarea din Ucraina a tuturor categoriilor de dulciuri fabricate acolo”. În continuare, articolul enumeră, cu mare mândrie patriotică, multele sancţiuni cu care Rusia lui Vladimir Putin i-a potopit deja pe ucrainieni: în iulie, de exemplu, „au fost sistate importurile de brânzeturi şi de lapte”. Şi importarea de cartofi „din toate fermele” Ucrainei a fost complet interzisă. În total, scrie Pravda (of, cum nu mai pot să se bucure de aşa realizare tovarăşi de nădejde, începând cu Iosif Vissarionovici şi Nikita cel care bătea, în Statele Unite, cu pantoful în pupitrul pe care-şi aşezase paginile discursului, aşa, ca să priceapă mai bine nenorociţii de occidentali), „Rusia a interzis până acum importul de brânzeturi produse în treisprezece fabrici mari din Ucraina; importul de sucuri, inclusiv acelea pentru hrana copiilor; importul de bere şi băuturi ce conţin bere, ca şi de băuturi spirtoase tari ce provin din Ucraina; importul de legume, fructe şi peşte sub formă de conserve produse de şapte companii ucrainene”.
Final năucitor
După ce înşiruie metodic toate aceste sacţiuni, Pravda aminteşte, chiar în finalul articolului, faptul că „autorităţile din Crimeea au făcut apel la vicepremierul rus Dmitri Kozak, cerând permisiunea să importe în peninsulă produse alimentare ucrainene pentru că, la momentul actual, Crimeea nu-şi poate aproviziona populaţia cu lapte, produse lactate, zahăr, ulei de floarea soarelui şi cartofi din producţia proprie”, iar „proviziile venite din Rusia sunt insuficiente, au afirmat funcţionari din administraţia Peninsulei Crimeea”. Toate acestea înseamnă, limpede, un singur lucru: rusofonilor rusofili din Crimeea, ca şi celorlaţi locuitori din zonă, începe să li se ridice rapid ceaţa de pe ochi. În urmă cu doar câteva luni, mase entuziaste de partizani ai Moscovei votau (în cadrul unui referendum împănat de probleme, pe care lumea civilizată nu-l recunoaşte deloc ca fiind unul legitim) alipirea la Rusia. Rusia a înghiţit de îndată Crimeea, Vladimir Putin a făcut o vizită în regiune, a anunţat că Moscova va investi miliarde peste miliarde în zonă, iar apoi lucrurile au intrat în normal: Putin s-a întors la Kremlin, iar cetăţenii din Crimeea au aşteptat, cuminţi, ca promisiunile tătucului de la Moscova să se împlinească, iar în peninsulă să înceapă a curge lapte şi miere. Dar basmul n-a devenit niciodată realitate, iar acum cei din administraţia rusofonă şi rusofilă din Crimeea au ajuns în situaţia în care sunt nevoiţi să ceară Moscovei permisiunea să aducă produse alimentare importate tocmai din ţara de care tocmai s-au desprins, în speranţa că le va fi mai bine. Expansiunea imperială (neoimperială, în cazul Moscovei) produce adesea astfel de episoade, pe jumătate comice şi pe jumătate odios de tragice.
Un dram de forecasting
Nu ştim cu claritate cum vor evolua, pe termen lung, relaţiile dintre Rusia şi Ucraina. Eu, unul, sunt pesimist-realist şi, ca urmare, cred că tensiunile nu se vor dezamorsa. În cel mai bun caz vom avea de-a face cu un nou conflict îngheţat. Dar ştiu destul de bine – şi nu pentru că aş avea vreun glob de cristal, ci din simpla explorare şi înţelegere a trecutului relativ apropiat – ce riscă Rusia dacă, în loc să trimită în Crimeea destui cartofi şi destul ulei alimentar, va continua să livreze doar promisiuni amestecate cu lovituri de cnut pentru cine cârteşte. Cu doar o jumătate de secol în urmă, regiuni întregi din URSS (inclusiv zone aflate la o aruncătură de băţ de Crimeea) i-au primit pe invadatorii germani, în iunie şi iulie 1941, cu flori, pâine, sare şi votcă de casă. Dar speranţa localnicilor că Germania va fi un stăpân mai omenos decât Stalin s-a risipit foarte rapid. Şi, în toamna lui 1941 (prin noiembrie, mai exact), doar în Ucraina – acolo unde o parte foarte importantă a populaţiei ura intens Moscova şi bolşevismul, pe care le considera, pe bună dreptate, direct responsabile de foametea catastrofală de la începutul anilor 30, când ineficienţa cruntă a colhozurilor a cauzat moartea a cinci milioane de oameni – funcţionau deja peste 1.000 de grupuri de partizani, care luptau cu ferocitate împotriva celor pe care îi primiseră cu mare voioşie şi multe speranţe, în urmă cu doar câteva luni.
Cam aşa ar putea evolua lucrurile (desigur, doar în linii mari, ca atitudine generală a populaţiei) şi în regiunile din Ucraina pe care Moscova le-a înhăţat în ultima vreme. După ce euforia isterică naţionalistă a rusofililor se va mai risipi, oamenii aceia vor aştepta – ca şi administraţia din Crimeea – ca Moscova să aibă grijă de ei, ca un fel de Moş Crăciun care funcţionează 365 de zile pe an. Când acest vis se va nărui, iar secesioniştii rusofili de azi se vor lămuri că Moscova poate distribui, la nevoie, sumedenie de lovituri de cnut, dar nu şi cartofi, fructe sau investiţii destule pentru multe locuri de muncă suplimentare şi bine plătite, atunci Vladimir Putin şi ai lui vor avea o problemă. Una mare de tot. Nemulţumirea crescândă a unor mase mari de oameni care vor vrea, mai devreme sau mai târziu, nu doar trăiri patriotice intense, ci şi cartofi sau ulei, ar putea fi pentru regimul autoritar şi expansionist de la Moscova o primejdie cu mult mai serioasă, de exemplu, decât setul de măsuri strategice adoptate la recentul Summit al NATO din Wales. Desigur, o astfel de evoluţie nu se poate petrece foarte rapid, să zicem până mâine dimineaţă. Dar, din nefericire pentru Putin (precum şi din fericire pentru lumea occidentală din care fac parte şi România, Polonia şi Ţările Baltice) nu există doar ziua de mâine. Ci şi cea de poimâine.
