Obișnuiesc să mă gândesc puțin la mine, cel puțin retrospectiv. Ce sens ar avea să mă trec în revistă când rândurile esențiale stau de mult bătute în cuie într-o cronică de viață? Nu am ținut niciodată un jurnal, nu pentru că nu aș fi fost în stare să îl cresc cu devotament, dar cred că nu mi-a plăcut să mă iau la bani mărunți. Am adorat însă zilele în care m-am tras de șireturi și m-am bagatelizat, iar peste ani am învățat că autoironia te scutește de un sfert din sublimul problemei atunci când locuiești în ea. Nu îmi cumpăram niciodată lucruri din concedii pentru sine, decât dacă dădeam peste ceva care oricum se afla pe o listă de așteptare și ar fi fost achiziționat mai scump, din altă parte. Luam totuși mereu ceva pentru ai mei sau pentru prieteni.
Din câteva exemple, m-am convins că simțul proprietății mele era nul: mă însușeam în cazuri acide, la răscruce. Altminteri, eram și Eu un Oarecare. Scriam mereu despre alții, îi citeam, îi iubeam, îi adunam din drumuri, dintre batiste, dintr-o gâlceavă, dintre glume. Le dăruiam bucăți din mine, din când în când mai multe la preț de o amintire, și ziceam că e bine. Că Dumnezeu nu numără cât dai și la o adică, dacă ai dat cu drag, ți-ai făcut ție un favor. Așa că am făcut din viața asta o sumă de privilegii.
Am pierdut din vizor câteva lucruri. M-am trezit în ritmul meu că toate sunt bune. Că nimeni nu s-a plâns vreodată de ceva și nici nu mi-a șifonat vreo doleanță. Că toate proiectele au ieșit ca pe hârtie: e nobil să trăiești într-o lume ale cărei încurcături sunt fix ca cele puse de tine în notele de subsol ale unui univers închipuit în care te-ai aruncat să trăiești. Am primit pentru toate aceste cuceriri păgâne și infime puncte, lauri, bucurii și cel mai important, un sentiment de împăcare a conștiinței de sine. M-am trezit că unii dintre cei mai vechi prieteni și-au găsit liniștea, alții au făcut copii. Unii au plecat dintre noi și am mâncat la pomana lor povestind despre alții. Abia atunci mi-am dat seama de ideologia sterilă a vâltorii în care ne-am răsucit toți, ca într-un fus, trăind după ceas, ispășiți de limite, cu alarme matinale și reminder-uri: am trăit toata viața pentru alții ca să poată povesti despre mine. Pentru că în legătură cu fiecare dintre ei, am socotit o viața nouă și nu au fost două care să se fi găsit identice. Conștientizezi asta când îți asumi cu o maturitate flotantă între logica lumii acesteia și ipotezele celei viitoare că travaliul amintirii tale este o lucrare pe care o lași altora. Propria ta amintire nu e niciodată pentru tine.
Sfârșești prin a fi cel care a iertat, a iubit, a vrut, a respins, a dezamăgit, a uitat ceva sau pe cineva. Cu lucrurile, povestea e mai simplă. Te pui bine cu ele sau îți vin de hac, în orice caz, nu iei nimic cu tine când pleci de tot. Oamenilor le provoci însă insomnii, dizgrații, bucurii și dacă ai fost vreun răsărit sau vreun inspirat, minuni. Oamenilor le provoci amintiri: unele de care habar nu ai, dar care într-o listă de confesiuni târzii, arată că cel mai sigur și onest lucru pe care toți îl pot spune despre tine este faptul de a fi fost. Și la pachet cu asta, o sumă de privilegii…
