Pagini de jurnal • Variantă a iubirii Hamlet–Ofelia trăită de Pessoa la modul epistolar • Cronica vieţii care trece în idei incommode • Scandal de presă ca farsă metafizică • Înşelătoare pledoarii pentru false ambiţii politice • Provocările unui bancher devenit anarhist prin îmbogăţire • Canibalismul ca artă culinară • Indignările unui pudic • Elogiul piromaniei sau despre labirintul gloriei
Nu mă împac cu ideea să scriu; aş vrea să-ţi vorbesc, să te am mereu lângă mine, nu să fie nevoie să-ţi trimit scrisori. Scrisorile sunt semne de despărţire – semne, cel puţin, ale nevoii de a le scrie, ale faptului că ne aflăm departe unul de altul.
Să nu te mire un anume laconism în scrisorile mele. Scrisorile sunt pentru persoanele cu care nu mai avem interes să vorbim: acelora le scriu cu dragă inimă. Mamei, de exemplu, nu i-am scris niciodată cu dragă inimă, tocmai pentru că ţin mult la ea.
Vreau să simţi asta, să ştii că eu simt şi gândesc aşa în această privinţă, ca să nu mă socoteşti sec, rece, indiferent. Nu sunt aşa, bebeluşul meu micuţ, pernuţa mea roz pentru a prinde de ea sărutări (ce mare prostie!).
Îţi trimit o mică păpuşă chinezească.
Din scrisoarea lui Fernando Pessoa
cãtre Ophélia Queiroz datatã 23 martie 1920
„Nicicând Fernando Pessoa nu e mai absent din sine, din alţii şi din lume decât în aceste scrisori către Ophélia care au în fundal spectrul oraşului Lisabona, atât de viu pe din afară şi atât de ireal pe dinlăuntru, conţinându-l şi pe Poet, care se pretează la cel mai serios joc ca şi cum ar fi fost un extraterestru faţă de el însuşi. Toţi cititorii cunosc, fiindcă el nu le-a impus-o, lumea lui de irealitate visată, în care el s-a refugiat de la bun început pentru a putea suporta insuportabila realitate căreia îi spunem Viaţă.“
Eduardo Lourenço
„Fernando Pessoa a fost şi unul dintre spiritele cele mai contrariante ale epocii sale, iar această permanentă dinamitare a banalităţii, a ideilor convenţionale curente, a locurilor comune şi a prejudecăţilor, în situaţii în care devenea evidentă şi plăcerea lui de a provoca, de a intriga, este tot un aspect particular al multiplicării sale în cele peste o sută de ipostaze de autori, mesagerii unei revoluţii spirituale pe care el o dorea imperial.“
Dinu Flămând
Fernando Pessoa a devenit o referinţã absolutã pentru poezia secolului XX. Născut pe data de 13 iunie 1888, la Lisabona, îşi începe studiile în limba engleză la Durban, în Africa de Sud, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei; le continuă din 1905 în portugheză, după revenirea la Lisabona, înainte de a le abandona, resemnându-se să-şi câştige traiul ca modest traducător din englezã pentru diferite agenţii comerciale. Frecventează cercurile literare avangardiste, publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze (Orpheu, Portugal Futurista, Contemporânea, Athena) şi câteva plachete semnate cu numele propriu, în engleză şi în portugheză: Antinous (1918), 35 Sonnets (1918), English Poems I-II şi English Poems III (1921), O Banqueiro Anarquista (1922) şi Mensagem (1934). Ele reprezintă doar vârful aisbergului din cele 27 543 de texte rămase în manuscris după dispariţia autorului. Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată de diverşi heteronimi, personalităţi cu biografii şi activităţi distincte; astfel, Pessoa a proiectat un imens scenariu – drama em gente –, în care evoluau nu personaje literare, ci oameni vii. Cei mai cunoscuţi heteronimi sunt Alberto Caeiro – poetul naturii şi teoreticianul „păgânismului“ –, Ricardo Reis – epicureicul –, Álvaro de Campos – modernistul – şi Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit Cartea neliniştirii (O Livro do Desassossego), primul volum din prezenta serie de autor iniţiată în 2009 de Editura Humanitas Fiction. Scriitorul moare la 30 noiembrie 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se naşte „cazul Pessoa“.
Niciodată misterul lumii nu a pătruns într-atât în viaţa unui alt om. Şi atât de familiar, aş putea spune. Misterul lumii îmi copleşeşte nu doar gândirea, ci şi sensibilitatea.
Trebuie acum să spun ce fel de om sunt. Numele meu nu contează, şi nici vreun detaliu exterior legat de mine. Despre caracterul meu trebuie să spun ceva.
Întreaga constituţie a spiritului meu este alcătuită din ezitare şi îndoială. Nimic nu e sau nu poate fi pozitiv pentru mine; toate lucrurile oscilează în jurul meu, şi eu cu ele, e o incertitudine faţă de mine însumi. Totul pentru mine este incoerenţă şi schimbare. Totul este mister şi totuşi e semnificaţie. Toate lucrurile sunt nişte „necunoscute“ simbolice ale Necunoscutului. Rezultatul este oroare, mister, o frică prea inteligentă.
Prin tendinţele mele naturale, prin ambianţa care mi-a însoţit copilăria, prin influenţa studiilor făcute tocmai sub impulsul acestor tendinţe, prin toate acestea caracterul meu e înclinat spre interioritate, egocentric, tăcut, nu autosuficient, ci pierdut în sine însuşi. Toată viaţa mea a fost de pasivitate şi vis. Tot caracterul meu se alcătuieşte din aversiune, oroare, incapacitate, care impregnează tot ce sunt eu, din punct de vedere fizic şi mental, cu nişte acte decisive, cu nişte gânduri definite. Niciodată nu am luat o decizie izvorâtă din autostăpânire, niciodată nu am arătat semnele exterioare ale unei voinţe conştiente. Nici una dintre scrierile mele nu a fost încheiată; întotdeauna s-au interpus gânduri noi, asociaţii de idei extraordinare, imposibil de exclus, având infinitul drept limită. Nu reuşesc să evit aversiunea pe care o are gândirea mea pentru actul de a încheia indiferent ce. Un singur lucru trezeşte în mine zece mii de gânduri, iar din aceste zece mii de gânduri apar zece mii de interasociaţii, şi nu am forţa de caracter ca să le elimin sau să le reţin, nici ca să le adun într-un singur gând central, unde detaliile fără importanţă, dar asociate lor, s-ar putea pierde. Intră în mine; nu sunt gândurile mele, ci gânduri care trec în interiorul meu. Nu reflectez, visez; nu sunt inspirat, delirez. Pot să pictez, dar n-am pictat niciodată; pot să compun muzică, dar n-am compus niciodată. Stranii concepţii în trei arte, încântătoare zboruri ale imaginaţiei îmi mângâie creierul; dar le las acolo să dormiteze până vor muri, fiindcă nu am forţa să le dau corp, să le transform în lucruri din lumea exterioară.
În aşa fel e alcătuit caracterul meu, încât detest începutul şi sfârşitul lucrurilor. Ideea că s-ar găsi o soluţie pentru cele mai elevate, mai nobile probleme ale ştiinţei, ale filozofiei mă tulbură; ideea că ar putea exista ceva determinat despre Dumnezeu sau despre lume mă îngrozeşte. Sau că lucrurile cele mai importante s-ar realiza, că toţi oamenii ar ajunge într-o zi să fie fericiţi, că s ar descoperi o soluţie pentru relele societăţii, doar imaginându mi aşa ceva înnebunesc. Şi totuşi, nu sunt rău, nici crud; sunt nebun, şi asta într-un mod greu de conceput.
Fernando Pessoa
Cronica vieţii care treceTraducere şi note de
DINU FLĂMÂND şi MICAELA GHIŢESCU
Ediţie îngrijită, antologie şi prefaţă de
DINU FLĂMÂND© HUMANITAS FICTION, 2014
Deşi am fost un cititor lacom şi înflăcărat, nu-mi mai amintesc de nici o carte pe care să o fi citit, atât de mult erau lecturile mele stări ale propriului meu spirit, visuri ale mele, sau mai degrabă provocări de visuri. La mine şi rememorarea evenimentelor, a lucrurilor exterioare este vagă, mai mult decât incoerentă. Mă înfior gândindu-mă cât de puţin dăinuie în spiritul meu cele care au existat în viaţa mea trecută. Eu, omul care susţine că ziua de astăzi este un vis, sunt mai puţin decât un obiect de azi.
Ce n-aş da să mă pot dezbăra, fără ezitări, nici anxietăţi, de acest mandat subiectiv a cărui execuţie fie amânată, fie imperfectă mă chinuie, sau să pot dormi fără griji, oriunde m-aş afla, sub orice platan sau cedru care m-ar umbri, purtând în suflet, ca pe o parcelă a lumii, între un dor şi o aspiraţie, conştiinţa datoriei împlinite.
Dar zi de zi ceea ce văd în jurul meu îmi dezvăluie noi îndatoriri, noi responsabilităţi ale inteligenţei mele faţă de simţul meu moral. Şi fiece clipă care scrie satirele apare mânioasă în mine. Şi în toate ceasurile exprimarea îmi lipseşte. Ceas de ceas voinţa îmi slăbeşte. Ceas de ceas simt cum înaintează peste mine timpul. Ceas de ceas mă recunosc, cu mâinile inerte şi ochii plini de amărăciune, ducând spre pământul rece un suflet care nu a ştiut să cânte, o inimă deja putrezită, deja moartă sau, în stagnarea aspiraţiei indefinite, deja nefolosită.
Nici măcar nu plâng. Cum să plâng? Aş dori să pot să vreau să lucrez, să lucrez cu înfrigurare pentru ca patria asta pe care voi nu o cunoaşteţi să devină mare ca sentimentul pe care îl resimt când eu mă gândesc la ea. Dar nu fac nimic. Nici mie însumi nu îndrăznesc să-mi spun: îmi iubesc patria, iubesc omenirea. Pare de un cinism suprem. Chiar mie însumi mi-e ruşine să-mi spun. Doar aici notez, pe hârtie, chiar şi aşa cu jenă, ca să rămână scris undeva. Da, să rămână scris aici că-mi iubesc patria profund, dureros.
Să fie spus aşa, sec, ca să rămână spus. Nimic altceva.
Să nu mai vorbim de asta. Lucrurile pe care le iubeşti, sentimentele pe care le nutreşti se închid cu cheia numită „pudoare“ în seiful inimii. Elocinţa le profanează. Arta, dezvăluindu-le, le face mărunte şi josnice. Nici propria noastră privire nu trebuie să le dea în vileag.
Ştiţi desigur că cea mai mare iubire nu este cea pe care o exprimă cuvântul mieros. Nici nu e cea pe care o spune privirea, nici cea pe care o comunică mâna atingând uşor cealaltă mână. Este iubirea care, atunci când două fiinţe sunt împreună, fără să se privească, nici să se atingă, învăluite ca de un nor, îi […]
Această iubire nu trebuie nici spusă, nici dezvăluită. Nu se poate vorbi despre ea.
Navigatorii de pe timpuri aveau o frază glorioasă: A naviga e necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de folos spiritul acestei fraze, dar într-o formă transformată ca să semene cu ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar; necesar este a crea.
Nu intenţionez să mă bucur de viaţă; nici nu mă gândesc să mă bucur de ea. Vreau doar să o fac măreaţă, chiar dacă pentru asta ar trebui ca trupul meu să devină lemn pentru acest foc.
Vreau doar ca viaţa mea să fie a omenirii întregi; chiar dacă pentru asta ar trebui să o pierd pentru mine.
Gândesc aşa tot mai des. Tot mai mult pun în esenţa sufletească a sângelui meu intenţia impersonală de a proslăvi patria şi şi de a contribui la evoluţia omenirii.
Este forma pe care o ia în mine misticismul Rasei noastre.
