Dacă ar fi să reconstitui urmele, dârele lăsate în poezia proprie de o astfel de antologie de poezie, nu cred că va fi avut vreuna o influenţă mai seminală decât Panorama poeziei universale contemporane. Am avut norocul să descopăr cele nouă sute şi ceva de pagini ale antologiei lui Baconsky când nu era nici prea devreme, nici prea târziu, adică la cei şaisprezece ani când plastilina inimii e încă suficient de moale pentru a se lăsa informată de sigiliul poeziei, dar şi suficient de tare pentru a-i păstra, în memoria ei afectiv-plastică, forma exactă. Îmi plăceau pe atunci, din câte îmi aduc aminte, lunatecii declamativi şi grandilocvenţi, de genul lui Oscar V. de L. Milosz, cei pentru care barocul era cu adevărat, cu vorba lui Edgar Papu, tipul ideal de existenţă, şi clasa a zecea şi a unsprezecea de liceu mi le-am petrecut pastişându-i cu veneraţia autodistructivă şi, în fond, kenotică cu care Wyatt Gwyon, personajul lui William Gaddis din The Recognitions, alegea să-şi ignore ingeniumul propriu, preferând în schimb să-i copieze infinit şi perfect pe bătrânii maeştri flamanzi. Deşi acum mă simt apropiat de nevroticii brevilocvenţi şi sarcastici, ucenicia mi-am făcut-o pe barochiştii teatrali descoperiţi cu stupor & fascin în panorama lui Baconsky, aşa încât senzaţia vie a poeziei, acea deşurubare bruscă a capului de care vorbeşte Anne Sexton, de acolo o ştiu – şi orice retrăire a ei de acum e totuna cu o răsfoire (cât o reamintire kierkegaardiană) a antologiei lui Baconsky. Urmele lăsate de ea nu privesc, prin urmare, atât scrisul poeziei, cât trăitul ei. Adică esenţialul.
Descoperit de mine la puţină vreme după Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky, în anii aceia de adolescenţă pe care, vorba lui Baudelaire, un singur gând o ardea: să dea de ceva nou, Atlasul de sunete fundamentale al lui Doinaş mi s-a părut, prin comparaţie cu Panorama, iremediabil vechi. Se înţelege, cred, că pe vremea aceea categoria vechimii reprezenta şi o categorică judecată negativă de valoare: în vreme ce Panorama îmi aducea sub ochi şi în suflet zeci, ba chiar sute de poeţi aproape contemporani cu mine (deşi anii ’30-’40 păreau, pentru adolescentul de 17-18 ani, depărtaţi într-un soi de precambrian al literaturii), pe care-i devoram cu pasiune quasi-camaraderească, cam ca pe nişte colegi de cenaclu mai mari cu doi-trei anişori (veterani, cum ar veni), Atlasul îmi livra câteva zeci de poeţi din şapte secole de literatură, luând-o de la Adam Babadam, adică de la Dante, Petrarca şi Villon, şi urcând anevoios până la Dylan Thomas, Pierre Emmanuel şi Ingeborg Bachmann. Colac peste pupăză, de parcă n-ajungea că poeţii cuprinşi între copertele crem erau atât de vechi, prezentările lui Doinaş erau sensibil mai tehnice decât acelea empatice ale lui Baconsky, iar studiul final, Despre traducerea fidelă în poezie, era blindat cu o armătură de citate ştiinţifice din Genette, Ingarden, Gadamer ş.a.m.d. care-l făceau fără doar şi poate inexpugnabil, dar şi indezirabil. Erau toate acestea suficiente motive pentru ca, în biblioteca mea de astăzi, supracoperta şi cotorul Panoramei să fie considerabil mai zdrenţuite decât ale Atlasului.
Ale cărui virtuţi le-am descoperit totuşi ceva mai târziu. Treptat, am avut prilejul să constat că destui dintre colegii de cenaclu din Panoramă încep să-mi pară mai vechi decât alţii din Atlas; răsfoind tot mai intrigat şi mai frecvent paginile dintre copertele crem, pe măsură ce furorul noutăţii se domolea, descopeream că pot fi mai reactiv la unele texte vechi decât la multe dintre cele aşa-zis noi. Cred că atunci am înţeles că poezia nu e software, ca să conteze modelul cel mai recent. Aşadar, dacă Panorama a însemnat pentru mine punctul origo al sincronizării cu marea poezie universală contemporană, Atlasului îi datorez înţelegerea dimensiunii diacronice a poeziei.
În plus, tehnicalităţile lui Doinaş din prezentările poeţilor au început să nu mi se mai pară atât de aride. Odată deprins alfabetul specific, devenea limpede că erau animate de aceeaşi empatie profundă ca şi corespondentele lor din Panorama lui Baconsky. Iar unele dintre aceste observaţii aparent pur tehnice, chiar enunţate numai en passant, se dovedeau suficient de neliniştitoare pentru a te putea urmări multă vreme. Aşa cum m-a urmărit (mă urmăreşte încă) aceasta: „Cum poate fi liric un poet care nu rosteşte niciodată cuvântul eu?… Chiar dacă pur retorică (deşi nimeni nu contestă că, în toată opera sa, poetul austriac a folosit pronumele personal la persoana întâi singular numai de două ori!), o atare chestiune merită să fie cercetată”. Bineînţeles că, aşa „pur retorică”, întrebarea cu pricina te poate frământa ani de-a rândul, dacă poetul care nu spune „eu” se întâmplă să se numească Georg Trakl (şi vei avea peste ani neruşinarea să-i furi un titlu pentru un carte în care, dimpotrivă, vei spune de nepermis de multe ori „eu”…). Într-un târziu, ca şi când ţi-ar fi căzut nişte pieliţe groase de peste ochi, vei înţelege că însuşi studiul final, cel despre posibilitatea traducerii fidele a poeziei, este de fapt formalizarea unei devastatoare pasiuni pentru poezie, pasiunea unui om care iubeşte Poezia dincolo de pluriformele ei ipostaze lingvistice (aşa cum Don Juan iubeşte Femeia dincolo de toate femeile). Adică Poezia ca „sunet fundamental al unei omeniri superioare”, cum spune Doinaş undeva în acea postfaţă.
Pentru ca acum, când sunetele dintre copertele crem mi-au devenit într-adevăr fundamentale, Panorama şi Atlasul să mi se pară una şi aceeaşi carte, alcătuită, dintr-un borgesian capriciu al istoriei, de doi autori diferiţi.