Pictorii români și realismul socialist

Arta plastică realizată și promovată în România comunistă a reprezentat, pentru aparatul de stat, o metodă eficientă, mai mult poate decât celelalte arte, de alfabetizare sau re-alfabetizare, după caz, a individului. Imaginea, una dintre primele forme de manifestare culturală de la începuturile umanității, ce vehiculează un limbaj accesibil și percutant pentru toate categoriile sociale, devine, în acest context, mediul principal de reformare a mentalităților rezistente sau încă „retrograde”. Întregul edificiu imagistic introdus de viziunea comunistă asupra artei se sprijinea pe un repertoriu tematic restrâns și recurent, pe așa-numitele „compoziții tematice”, invariabil legate de istoria Partidului Comunist Român și a celui sovietic, de realizările din producția socialistă sau de istoria românilor, atât veche cât și modernă. Totul era formulat în limbajul realismului socialist.

Pe parcursul intervalulului 1944-1965 se remarcă existența unei plastici eterogene, ce a evoluat după o dinamică ce răspunde nevoilor politicii oficiale a momentului. În fapt, acest lucru este explicabil prin faptul că arta plastică, ca și celelalte domenii culturale, suferise un proces de anexare, de subordonare, de reducere la funcția de simplu instrument al propagandei de partid. Acest lucru nu poate fi contestat și nici pierdut din vedere. Cele două sfere – arta și politicul – nu pot fi separate, prima neputând fi analizată în afara contextului ei generator. Chiar dacă artiștii au răspuns diferit la această impunere, unii aliniindu-se fără regrete, alții reușind să mai rămână fideli, într-un mod disimulat, unor principii pe care arta modernă le cucerise anterior, imaginea de ansamblu este una dezolantă și apăsătoare. Arta, în accepțiunea modernă – l’art pour l’art –, încetase să mai fie artă, actul de creație era condiționat, minat ideologic iar formulele plastice reduse la una singură: realismul socialist.

Între limitele impuse de sistem, există și numeroase admirabile exemple de artiști, la început încadrați la periferie, care nu au practicat niciodată metoda realismului socialist, făcând concesii doar la nivelul alinierii tematice. Aceştia vor reuși în timp, profitând de diverse conjuncturi, să se impună drept plasticieni valoroși.

În această ambianță, în spațiul românesc, putem identifica patru tipologii de artiști:

–   cei aflați în situația de a face compromisuri spre a-și continua practicarea meseriei. Aceștia au trecut la realism socialist cel mai târziu, spre anii `50, imaginându-și că așa vor putea să-și salveze arta. Cei mai mulți nu au reușit, au fost contaminați de noua viziune și s-au debarasat treptat, până la alienare, de crezul lor artistic inițial; și-au abandonat arta și statutul de creator în sensul pur, modern al cuvântului. Ei rămân prin opera realizată anterior. Este de altfel simptomatic că, atunci când ne gandim la artiști precum Iosif Iser, Camil Ressu, M.H.Maxy etc., în imaginarul colectiv nu apar niciodată imagini ale unor lucrări precum Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1952) (il. 1), Semnarea contractului colectiv de muncă (1952) (il. 2) sau Potretul Anei Pauker (1948).

–   cei ce erau tineri în anii `40, și au crezut cu tărie în noua doctrină și preceptele sale, oferindu-și arta în slujba construirii comunismului. Cu timpul, au realizat că acest lucru nu era posibil decât cu prețul transformării în producători de imagini propagandistice, golite de oricefel de conținut estetic, plastic. Aceștia au renunțat treptat la convingerile lor, întorcându-se la expresii artistice anterioare. (il. 3, 4)

–   cei oportuniști, de valoare artistică mediocră, care au profitat de context, folosindu-l ca pe o rampă de lansare pentru cucerirea de poziții în aparatul de conducere culturală. Aceștia, artiști de conjunctură, puteau aborda orice stilistică impusă la comandă, întrucât a realiza imagini cu conținut descriptiv și mesaj moralizator sau agitator, nu implică decât o oarecare manualitate și o mare disponibilitate de a satisface comanditarul, în speță, Partidul. Ei sunt cei care au dispărut din memoria colectivă, odată cu producția lor de imagini vorbitoare, a căror valoare artistică nu poate fi evaluată în afara contextului anilor staliniști. (il. 5)

–   un alt grup de artiști, tineri și ei în anii `40, vor opta pentru respingerea metodei realismului socialist. Au ales segregarea autoimpusă iar rezultatul a fost, într-o primă etapă, suportarea unor măsuri punitive și de intimidare. Ulterior represaliile s-au oprit, unii au reușit să părăsească țara iar alții au continuat să creeze un tip de artă numit arhaic și tradiționalist, criptică, simbolică, uneori abstractă. Vor da naștere în perioada ceaușistă unor grupuri subversive, cu același discurs paralel, racordat la cele mai noi mișcări occidentale ale momentului. (Grupurile Sigma, Prolog)

În orice caz, evaluând generic, soarta metodei realismului socialist este una interesantă în arta românească. Destinul ei, în termeni canonici, a fost unul scurt și strict formal. La începutul anilor `60, marile pânze realist socialiste erau cu desăvârșire date uitării. Chiar și cei mai vehemenți susținători ai direcției optează progresiv pentru alte mijloace de expresie. Politica de aparentă deschidere spre occident și revalorificare a tradițiilor naționale a regimului Dej, parte a planului de desprindere de sub tutela URSS, vor produce efecte și în zona artei. Momentul va fi din plin speculat de artiști, care, sub pretextul noilor subiecte permise (peisaje, naturi statice, lumea satului, aspecte tradiționale) vor introduce și alte formule plastice resuscitate (postimpresionism, expresionism fovism, constructivism, futurism etc.). Ele vor fi acceptate de regim numai pentru că se departajau net de formula internaționalistă sovietică, înscriindu-se pe traseul național-comunismului dorit. Critica va reacționa în consecință, întrecându-se de-aici înainte, să găsească corespondențe de substanță între noile viziuni artistice și ideologia comunistă. Apăruse deja ideea progresului în domeniul artei, de altfel cât se poate de marxistă, care justifica în mod firesc schimbarea.

Articolul reprezintă concluziile lucrării de disertație cu titlul „Retorica modernă a propagandei. Realismul socialist și revalorificarea istoriei naționale în pictura și grafica românească (1944 – 1965)”, realizată în cadrul programului masteral Istoria Artei și Filosofia Culturii, organizat în colaborare de Facultatea de Istorie și Facultatea de Filosofie ale Universității București.

Ilustrații:

1. Iosif Iser, Tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej. Expoziția Anuală de Stat 1952

2. Camil Ressu, Semnarea apelului pentru un pace într-o gospodărie colectivă. Expoziția Anuală de Stat 1952

3. Titina Călugăru, Țapinari călări. 1962

4. Titina Călugăru, Interogatoriul. Expoziția Anuală de Stat 1953

5. Gavril Miklossy, Grivița 1933. Expoziția Anuală de Stat 1952