Oricine a scris o carte, ori vrea să scrie una, ştie cât de greu e să găseşti cuvintele potrivite ale începutului. Aşa cum diapazonul dirijorului instituie tonalitatea generală a discursului muzical, tot astfel primele cuvinte, propoziţii sau fraze enunţate reprezintă cartea de vizită a întregului. Într-un anume sens, începuturile sunt dictate de conţinut: nu poţi debuta cu fraze umoristice într-o tragedie şi nu accesezi notele grave ale funebrului într-o scriere comică. Indiferent de intenţiile autorului, există un bun-simţ al textului care-şi impune logica. Din acest punct de vedere, nu e o exagerare să afirmi că scriitorul e scris de propriul text exact în măsura în care acesta îl scrie.
Încercările de a promova literatura nu se deosebesc, uneori, de felul în care sunt prezentate în revistele de popularizare curiozităţile ştiinţifice. Nu e departe clipa când metoda Ştiaţi că? se va generaliza şi nu vom mai vorbi, în materie de literatură, decât despre ciudăţenii, excentricităţi ori aberaţii. Dacă descoperirile ştiinţifice stau sub pecetea anonimatului („savanţii bulgari”, „savanţii japonezi” etc.), atunci când se vorbeşte despre cărţi n-a fost încă suprimat obiceiul de a da şi numele autorului. Dar viitorul va rezolva şi această mică problemă. În fond, îi pasă cuiva pentru că nu se ştie cu precizie cine a scris Upanişadele? Suferă cineva pentru că nu s-au păstrat numele autorilor de Saga nordice? Dacă nici măcar Socrate n-a scris propriu-zis măiestritele lui dialoguri, iar bietul Homer a fost orb, nu e oare incorect politic să mai pretindem că de titlul cărţii trebuie legat şi numele autorului?
Deşi se revendică speciei „curiozităţilor” mai sus invocate, având aerul dezinvolt şi sprinţar al unor jocuri de societate, unele iniţiative jurnalistice menţin treaz, fie şi involuntar, interesul pentru ideea de lectură. Există, de pildă, o adevărată bursă a „începuturilor de roman”. Periodic, revistele şi ziarele occidentale pun la dispoziţia cititorului astfel de „mostre”, selectate după criterii care – recunosc – îmi scapă, dar pe care le parcurg şi cu speranţa că voi nimeri peste Frumuseţea în stare pură.
Cea mai recentă colecţie de fraze inaugurale am descoperit-o în ziarul The Telegraph. „Jurnaliştii britanici” (ca să preiau formula) propun treizeci de începuturi de roman, aparţinând unor autori clasici ori în curs de clasicizare. Deşi nu toate mi se par egal de expresive, iată-le pe primele zece, în ordinea stabilită de editori:
1. „E un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.” (Jane Austen, Mândrie şi prejudecată.)
2. „Toate familiile fericite se aseamănă între el. Fiecare familie nefericită însă este nenorocită în felul ei.” (L. N. Tolstoi, Anna Karenina.)
3. „Erau cele mai bune timpuri, erau cele mai rele timpuri, era o epocă a înţelepciunii, era o epocă a deşertăciunii, era o epocă a credinţei, era o epocă a necredinţei, era anotimpul Luminii, era anotimpul Întunericului, era primăvara speranţei, era iarna disperării, aveam totul în faţa noastră, nu aveam nimic în faţa noastră, mergeam cu toţii direct în Ceruri, mergeam cu toţi direct în cealaltă parte.” (Charles Dickens, Poveste cu două oraşe.)
4. „Era o zi strălucitoare şi rece de aprilie, iar orologiile băteau ora treisprezece.” (George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru.)
5. „Era o vară ciudată, fierbinte şi umedă, vara în care i-au electrocutat pe soţii Rosenberg, şi nu ştiu ce căutam în New York.” (Sylvia Plath, Clopotul de sticlă.)
6. „Nu aveţi cum să ştiţi despre mine dacă n-aţi citit o carte cu titlul Aventurile lui Tom Sawyer, dar nu contează. Cartea a fost scrisă de un domn Mark Twain, şi, în linii mari, a spus adevărul” (Mark Twain, Aventurile lui Huckleberry Finn).
7. „Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rând unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilărie mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi de-astea, gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am niciun chef să le înşir pe toate.” (J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară.)
8. „Se spune că atunci când vin necazurile, trebuie să strângi rândurile, şi chiar aşa au făcut oamenii albi” (Jean Rhys, Wide Saragasso Sea.)
9 „Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu în minte. Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seama că nu toţi au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.” (F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby.)
10. „Trecutul e o ţară străină: acolo lucrurile se fac în mod diferit” (L. P. Hartley, Mesagerul).
Îndrăznesc să-i propun cititorului trei începuturi de roman aparţinând unor scriitori români. Scriitorul occidental – cum se vede şi din citatele de mai sus – îţi dă impresia că scrie sub presiunea timpului. Dimpotrivă, confratele său român pare să aibă tot răgazul din lume. Începuturile sale de roman sunt, adeseori, asemănătoare indicaţiilor scrise cu litere minuscule din reţetele medicale. Chiar dacă eşti tentat să sari peste ele, e mai sănătos să n-o faci:
„Tobit surâse vag într-o parte şi chipul său se oglindi pe armura lustruită a unuia dintre cei patru soldaţi care îl opriseră. Un lăncier făcu patru paşi (numără Tobit) până lângă un copac de la marginea drumului şi curând printre picioarele lui răscrăcărate Tobit putu vedea o băltoacă spumoasă şi galbenă. Ceilalţi trei îi scotoceau încă printre lucruri şi păreau miraţi, miraţi şi scârbiţi, dacă vreţi, de cât de puţin avut era acest călător pe care îl jefuiau.” (Ştefan Agopian, Tobit.)
„Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă de oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben, adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de studio privind în ochi, ca hipnotizat, reflexul meu în oglinda străvezie a ferestrei.” (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă.)
„Zăpada se topea, scurgându-se în rigole. Soarele ardea vesel, aerul era nemişcat şi centrul staţiunii forfotea de lume: vilegiaturişti sau funcţionari, vânzători, profesori, ce mergeau la masă, în pauza de prânz. Era puţin trecut de ora unu, unu şi şapte sau şi treisprezece, spaţiul acela al cadranului încă liniştitor, neutru. Grobei se afla şi el printre cei ce flanau prin centru, trecând de pe un trotuar pe altul. Purta o scurtă dintrun material indecis, 50 la sută, sau 40 la sută lână («Schurwollwe») şi restul, un amestec sintetic, pantaloni uzaţi, bine întreţinuţi, călcaţi de el însuşi în aceeaşi dimineaţă, pantofi cu talpă de crep gălbui, pantofi care fuseseră eleganţi odată şi mai erau încă şi acum, o cămaşă albă, superbă. De gât avea agăţat cu un şiret de mătase, subţire şi foarte rezistent, tranzistorul. Soarele încălzea însă întreg pământul cu atâta tembelă generozitate încât Grobei nu asculta deloc sunetele pe care le emitea cutia de plastic” (Nicolae Breban, Bunavestire.)
În ce mă priveşte, prefer debuturile de roman scurte. Din acest motiv, în lista mea ar figura la loc de cinste celebrul „Spuneţi-mi Ishmael”, din Moby Dick, şi „Multă vreme, m-am culcat devreme”, din capodopera lui Proust. Şi, de ce nu, debutul abrupt al ultimului roman al lui Faulkner, The Reivers: „Bunicul spuse:”
P. S. Articolul de faţă nu are legătură, desigur, cu frumoasa proză recentă a lui Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman…
preluat de pe romania literara
