Despre discuții academice și excepționalitate. După douăzeci de ani

Discuţiile academice din România se desfășoară, de obicei, într-un spațiu dezarticulat. Unele din poziţiile intelectuale autohtone sînt construite parțial, prin ricoşeu, cu publicaţii din afară, aduse acasă, cu charismă cu tot. Există apoi maşinării publicistice autohtone din zone ceva mai marginale instituţional care, într-o penumbră productivă, scot la iveală articole ISI. Mai este şi varianta publicării şi a dezbaterii locale, pentru un public, în mare măsură, local. Aceste traiectorii de acumulare de prestigiu sînt foarte slab legate între ele.

Încercarea de a spune sau scrie ceva cu sens, de a avea o preocupare intelectuală consistentă şi de durată merge prost cu radicalele schimbările de registru şi de reţele implicate în patinajul între cele trei căi de acumulare primitivă de capital simbolic. Poate acesta e motivul pentru care există o profundă neîncredere în dialog, în special în dialogul critic. Imaginea unui grup de oameni – cît de cît interesanţi şi inteligenţi – din zona academic-universitară, care să discute – constant, serios şi critic – unii cu alţii, nu ţine de meleagurile noastre. E vorba, desigur, în structura oricărei discuții de acest fel, și de aici și de prin țări străine, de tot felul de practici academice legate de putere, dominaţie și context istoric specific. Dar fără acest fel de discuții – așa mediate, strategice și contextuale –  adevărata ipocrizie, falsitate și sterilitate culturală devin cu adevărat predominante.

Există, undeva, în București, un loc care funcționează diferit. Cu adresă, bibliotecă, cafele, mese, covrigi, scaune, burse, oameni și discuții. Nu intenţionez să fac aici o “analiză” a Colegiului Noua Europă, a structurii (schimbătoare) a excepționalității sale. Doar cîteva gînduri disparate și subiective ca alumnus al locului respectiv.

Pentru cineva venit din zona ştiinţelor sociale spațiul intelectual al Colegiului creează o subtilă contra-ierahie. Deşi în lumea “din afară” ştiinţele sociale au mai mare putere decît teologia (cea academică), filologia, istoria religiilor sau chiar filosofia, la NEC lucrurile stau altfel. Uneori chiar invers. Ceea ce destabilizează, discret, toate poziţiile de autoritate disciplinară. Aducerea laolaltă a unui amestec de discipline și proiecte, de traiecte personale, vîrste și ideologii foarte diferite e un pariu anual. E un soi de filon critic-coroziv ce se împletește ciudat de simplu și firesc cu partea conservatoare a instituției.

NEC-ul e un loc bun pentru mici atacuri de guerillă “socială” la teologi, filologi şi filosofi. Lipsa de competență în științe sociale, în “a treia cultură”, e probabil de neiertat chiar și la filologi sau teologi. Uneori însă, tot NEC-ul e un loc la fel bun pentru devoalarea impardonabilei lipse de eleganţă ce se ascunde în multe din sociologizările și sociologiile unor domenii, teme şi zone “ne-sociale”. Nu e vorba, cred eu, de “multidisciplinaritate”. Mai curînd de abilitatea de a citi şi înţelege prin graniţele disciplinare şi tematice, de a comenta şi critica de pe poziţii mai difuze şi mai relative.

Acest fel de straneitate pe care o generează NEC-ul, funcţionează, e bună şi fertilă intelectual, și din motive greu de instituţionalizat. Cum ar fi convieţuirea săptămînală cu o minte analitică, comprehensivă, flexibilă şi tăioasă, spectaculoasă şi modestă, capabilă de conexiuni neaşteptate, de trasee oblice printre teme foarte diferite, de ironie şi generozitate.  Astfel de experiențe fac posibilă constanta re-facere a aurei unei excepţionalităţi ce se tocește şi deconstruiește anual prin chiar formula succesului ei.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *