Hedonismul și ecologia

Criza mondială izbucnită în 2008 (și care nu pare să se fi terminat încă) ne-a arătat acelora dintre noi care trăiam cu impresia că România este un fel de campion detașat al corupției și necinstei că lucrurile nu stau întocmai așa (deși, probabil că suntem și noi în plutonul „fruntaș” al acestui top negativ). Am văzut cu toții, cu ochii noștri, cum, dincolo de o poleială așezată cu măiestrie,  aceste două trăsături bântuie prin întreaga lume, făcând ravagii tocmai acolo unde ne-am fi așteptat mai puțin, în societăți despre care credeam că funcționează aproape ca un ceas în spiritul corectitudinii și al dreptății. Am văzut cu toții cum marile corporații bancare a căror lăcomie și imprudență au provocat iureșul economic de care vorbim au fost salvate cu bani publici (adică plătiți, în cea mai mare parte, de către clasa de mijloc), am văzut cum managerii acestora (deci, cei care au provocat criza) au continuat să încaseze bonusuri uriașe (plătite, culmea!, din banii publici trimiși ca să ajute menținerea stabilă a sistemului economic și nu ca să umple buzunarele unor așa-numiți “specialiști” lacomi și deveniți incompetenți datorită orbirii generate de lăcomie), am văzut țări ultra-bogate și stabile ajunse în pragul falimentului (Islanda, de exemplu), am văzut orașe prospere devenite orașe fantomă (Detroit), am văzut companii pierzând averi întregi datorită investițiilor nesăbuite în terenuri supraevaluate de o piață ce creștea în mod evident anormal și fără fundament, am văzut oameni aruncându-se de pe clădiri în momentul când postul le-a fost desființat datorită nevoii de a face economii (în industria telecom din Franța, de exemplu), după cum am văzut (pretutindeni în lume) și nenumărați oameni pierzându-și casele pe care au fost manipulați să și le cumpere apelând la niște credite supradimensionate (deși status-ul lor economic nu le permitea acest lucru), precum și toate economiile lor odată cu acestea. Și, din ce cauză s-au întâmplat toate acestea? De ce? Pentru un singur motiv, pentru ca unii dintre oameni să câștige cât mai mult, fără de limită, dacă s-ar fi putut… Și la ce concluzie ne duce această realitate ? La una singură, aceea că în lumea de azi (ca mai întotdeauna în istorie, aș zice eu) corupția și necinstea zburdă în voie, fiind alimentate de o patimă umană veche dintotdeauna: lăcomia (lăcomia de avere, lăcomia de putere, lăcomia de faimă). Sau hedonismul, dacă preferați un termen mai elegant.

„Bine, bine”, veți spune, „dar tocmai ai afirmat că așa a fost întotdeauna. Și, ai dreptate, căci toate imperiile lumii au fost construite din lăcomie. Lăcomia a fost cea care a dus această civilizație umană înainte pe scara istoriei, nu? De ce ne-am mira sau ne-am agita dacă acum este la fel ?”  Mda. Ei bine, această întrebare poate părea întrucâtva justificată, deși, în realitate, este o întrebare-capcană, menită să ne ducă pe un drum greșit. Diferența între perioadele istorice trecute și momentul actual este aceea că, datorită multitudinii de interconexiuni globale și a potențialului distructiv a tehnologiilor existente, orice dezechilibru local poate duce rapid spre o catastrofă generală. De aceea, acum, lăcomia unora poate prezenta un pericol major pentru existența tuturor. De aceea, această filozofie a hedonismului, care în prezent, pe plan mondial, nu pare a avea vreun contra-oponent psihologic serios, ar trebui contracarată cu ceva, cu ceva care s-o facă mai puțin virulentă și dăunătoare. Contracarată cu ceva, ok, …dar cu ce anume ?

În afara unor comunități destul de mici, unde diferitele tipuri de morală umanistă izvorâtă eventual din religie sau/și tradiții încă mai stabilesc un cod de comportament sănătos, în lumea globală a capitalismului atot-triumfător, acumularea materială pare a fi singura rațiune și filozofie. Ce tip de ideologie ar putea oare să mai unească clasa de mijloc de pretutindeni (căci aceasta pare a fi singura categorie socio-economică ce ar mai putea influența, cât de cât, în bine, direcțiile riscante ce sunt imprimate lumii de către marii vectori de decizie: corporațiile, magnații și politicienii) spre a înlocui, pe cât posibil, virusul hedonismului ? Aici discuția ar putea fi lungă, dar, pentru a da un răspuns scurt, bazându-mă pe realitatea extraordinară a marșurilor de anul trecut pentru Roșia Montană, as spune că ecologia poate fi un asemenea stindard.

Conștiința faptului că un pericol mare (acela al dispariției unui mediu compatibil cu viața umană) ne amenință în aceeași măsură pe toți oamenii acestei lumi, oriunde ne-am afla, ne poate uni spre a genera o schimbare. O schimbare de mentalitate la nivel global. Nu este foarte greu de înțeles că în lipsa apei de băut, a aerului de respirat, a alimentelor de mâncat, a unui mediu lipsit de tulburări climatice majore, orice altceva (bogăție, putere, faimă) devine inutil. — Ați văzut filmul The Road (R: John Hillcoat, 2009)? Dacă nu l-ați văzut, priviți-l și sfătuiți-i pe cât mai mulți dintre prietenii voștri să-l vadă. —  Din aceasta înțelegere a lumii se poate dezvolta sentimentul solidarității cu toate comunitățile amenințate ecologic de oriunde din lume (fie din Europa de Est, fie din America de Sud sau de oriunde altundeva), știind că ceea se întâmplă astăzi altora ne va afecta într-o bună zi pe noi toți.

Nimeni nu este perfect, cu toții suntem cariați de tot felul de patimi, fie că le conștientizăm, fie că nu (dacă nu de lăcomie, în mod sigur de altele, mândria, lenea,… etc., lista este lungă, după cum știm), dar în acest moment al istoriei, îmi pare că ceea ce avem de făcut este sau să ne salvăm cu toții sau să ne scufundăm împreună. În condițiile unui mediu distrus, nu cred că va putea exista salvare doar pentru unii și, de aceea, cred că suntem, într-un fel, condamnați să reușim împreună. Și, cine știe, dacă vom reuși, poate asta ne va duce la o nouă treaptă a evoluției noastre ca oameni, că ființe gânditoare. O etapă în care solidaritatea și cooperarea să fie nu doar idealuri trecute în declarații politice și documente-program, ci realități imediate ale lumii în care trăim.