Banii sau viaţa?

„Nu-mi dau seama dacă mi-e foame sau dacă doar mă doare stomacul.”, zice una dintre cele două fete care trec agale pe lângă noi. E duminică după-amiază, suntem în Ploieşti Shopping City, în drum spre casă. Sincer vorbind, tărăgănăm întoarcerea spre luni; cum ar veni, poposind pe drum. Bem o cafea şi observăm oamenii. Ne lăsăm inspiraţi de ei.
Într-una dintre pastilele umoristice ale lui Jack Benny, devenite clasice, un hoţ îl somează: „Banii sau viaţa!” Benny ezită. Hoţul insistă. Într-un final, Benny spune încet: „Mai lasă-mă să mă gândesc puţin!”

Mulţi oameni sunt prinşi astăzi în dilema asta. Dacă avem nevoie de (câţi?) bani şi dacă între bani şi viaţă e vreo relaţie. Vreo diferenţă. Vreo cauzalitate. Vreo contradicţie. Cine cumpără ce? Ce fericeşte pe cine? De la ce punct incolo traiesc ca să muncesc? De la ce nivel încolo oamenii nu mai calculează cât îi costă, real, să trăiască normal?
Întotdeauna va fi cineva (pe facebook, eventual) care să aibă o casă mai mare, o vacanţă mai exotică şi un job mai important. Dar atât de puţini dintre noi ne facem, de fapt, o listă cu ce ne dorim: e atât de uşor apoi să stabilim ce e „da” şi ce e „nu” din tot ce ni se oferă. Altfel, realitatea o să ni se pară mereu un imens hipermarket unde umplem tot timpul coşul, aruncăm jumătate din el şi plătim toată viaţa. Dacă mâine ne-ar lua casa foc, fă o listă cu cele 50 de lucruri absolut indispensabile pe care trebuie să le cumperi imediat! Apoi compară cu cele 550 pe care le ai acum in casă şi nu le-ai folosit din 2009: robotul de bucătărie primit la nuntă, setul de cuţite pentru brânză de la prietenii de la Buzău cu care nu te-ai mai auzit nici la telefon de ocupaţi ce sunteţi, felicitările, magneţeii, mărturiile, flacoanele minuscule de pe la hotelurile din Grecia…
Succesul înseamnă, astăzi, materialitate, dovezi, mărime. Problema este că supra-imersiunea în aspectele exterioare ale vieţii le suprimă pe cele interioare, pentru că suntem condiţionaţi să ne cadenţăm viaţa cu măsura externă a succesului. Pierdute pe drum încep să devină aspecte precum cine suntem, ce pasiuni avem, ce vulnerabilităţi ne sapă, ce îndoieli ne bântuie, ce talente avem, ce aspiraţii năzuim, ce vise visăm. Viaţa interioară este, însă, o sursă sigură de conştientizare a cine şi ce suntem. Este locul unde se trasează linia între „da” şi „nu”. Între „in” şi „out”. Între „mă interesează drumul ăsta” şi „nu dau o ceapă degerată pe el”. Viaţa interioară este locul unde avem timp. Unde ofertele-bombă „doar azi” nu funcţionează.
Semi-conştienţa de sine ne face somnambuli şi bolnavi. E vizibil în ratele îngrijorătoare ale depresiei, sinuciderii, bolilor somatice şi nevrozelor în rândul oamenilor „de succes”. E vizibilă în toate pisicile, cafelele aburinde, lamentările fiecărei zi de luni şi motivaţionalelor-meme cu „trăieşte clipa” şi „hai că poţi”. Să ridice mâna cine nu şi-a propus să scrie o carte când „se mai liniştesc puţin lucrurile”…

Unii sunt de acord că viziunea despre succes a lumii moderne este falsă sau, măcar, debalansată.
Robert Skidelsky crede că dacă ne petrecem o grămadă de timp făcând ceea ce ne place în loc să facem bani, societate nu ne vede ca având succes şi, realist, afirmă că, dacă trăim într-o societate în care succesul se măsoară în bani, asta înseamnă că şi tu vei vrea mai mulţi bani. Logic, nu?
Încă de la începutul secolului XX, de când taylorismul afirma că diviziunea muncii este modul cel mai rentabil de funcționare a economiei, chiar dacă eficiența companiei însemna mașinizarea omului, nu a fost aproape niciodată încurajată o viziune holistică asupra succesului și fericirii acestuia. Și astăzi, ne folosim cu succes o parte a corpului, o parte a simțurilor, o parte a creierului. Cum faci sa actionezi, sa FII cu tot ce esti? Cum facem să nu ne mai folosim…

…doar/mai ales capul (financiarii și cercetatorii)?
…doar/mai ales mainile (muncitorii)?
…doar/mai ales picioarele (atelierele de cusut)?
…doar/mai ales urechile (call centers)?
…doar/mai ales ochii (controlorii de trafic)?
Sigur că fericirea sufletească și succesul profesional sunt aproape o utopie. De-asta nici nu predic. De-asta nici nu ma lamentez. De-asta nici nu dau soluții. De-asta mă aflu şi eu în acelaşi punct cu toată lumea. În ultima vreme vorbesc cu tot mai mulți oameni despre succesul ca echilibru între carieră și alte preocupări, despre balanța între corporație și cremele bio, între job și trupa muzicală în care cântă după orele de program, între statutul de înalt funcționar la stat și cel de maestru reiki, între… și între.
Omul modern a înțeles că nu poate să fie Buddha, ascetul, dar nici Zorba, cel-care-se-bucură-de-viață. Că nu poate să fie sau greierele, sau furnica. Sau yin, sau yang. Că mai bine stai o oră-n plus la cafea la Paul’s ca să te încarci cu energie, şi apoi să pleci mai departe, să ajungi acasă şi să-ţi pregăteşti o nouă săptămână. Şi să îţi dai seama când alternezi toate stările astea. Să realizezi ce îţi aduce succes şi ce te încarcă pozitiv şi te pregăteşte pentru el. Să percepi, carevasăzică, dacă ţi-e foame sau doar te doare burta.

2 Comentarii

  1. Alina Stepan Alina Stepan says:

    Ma preocupa pentru ca nu am gasit solutia. Pentru ca eu insami am momente de revelatie in care ‘arunc’ ganduri, hartii, obiecte inutile, obiceiuri proaste. E de lucru la noi insine, nu gluma.. Multumesc pentru aprecieri si pentru ecou, Raluca.

  2. Iti multumesc, Alina, pentru textul acesta. Ai reusit sa descrii perfect societatea actuala, in care oamenii nu mai mananca de foame, nu vaneaza un nou job pentru ca asta isi doresc cu adevarat si cu siguranta nu mai fac diferenta intre ceea au nevoie si ceea ce indeasa cu nesat in geamantan. Si e atat de greu sa fii, pur si simplu, cand toate reperele par sa fie pe dos.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *