Libertate – conceptul filosofic la care se reduce existenta noastra. Fie ca vorbim de darul crestin, liberul-arbitru sau de un drept oferit prin lege, puterea si responsabilitatea de a face alegerile potrivite pentru noi, desigur, fara a le ataca pe ale celorlalti, ar trebui sa fie un dat si nu un privilegiu. Atat The Butler, cat si 12 Years a Slave sunt remindere importante ale unor momente istorice in care libertatea nu era un atribut de la sine inteles. In stiluri diferite: primul – propagandisto – stralucitor, al doilea – realisto-edificator, cele doua filme abordeaza teme rar intalnite in cinematografia de pana acum, si atrag atentia asupra unui grup social si a drumului lung, umilitor si dureros pe care l-au parcurs in obtinerea unei recunoasteri. Desi discutiile din jurul acestor filme s-au limitat numai la acest grup social, cel mai puternic punct comun pe care il au in relatia cu spectatorul este ilustrarea sentimentului de disperare cand un om realizeaza ca poate pierde tot ce are mai de pret in viata, si anume libertatea.
Atat The Butler, cat si 12 Years a Slave au ca puncte de plecare povesti adevarate, insa echipele creative abordeaza subiectele diferit. Danny Strong porneste de la articolul din Washington Post despre Eugene Allen, servitor la Casa Alba timp de 34 ani, care a lucrat pentru 8 presedinti americani diferiti (de la Truman la Reagan), dar isi ia o serie de libertati (iata!) pentru a o transforma intr-o melodrama personala, rasiala si nationala despre relatiile interrasiale, despre evolutia acestui grup social: ce poate fi mai puternic decat un film care incepe pe plantatiile de bumbac si se termina glorios cu vocea lui Obama declarand Yes, we can? 12 Years a Slave isi trage forta, la fel, din evenimente adevarate, dar ramane mult mai fidel sursei de inspiratie. Solomon Northup, afro-american liber, locuind in New York, este tradat si vandut ca sclav in Sud, eliberandu-se dupa 12 ani, pe care ii povesteste intr-un roman autobiografic, cu impact important la vremea respectiva, dar uitat ulterior pentru mult timp. Pana cand regizorul Steve McQueen nu l-a transformat intr-unul dintre cele mai apreciate filme anului (cu sau fara Oscarul la care este nominalizat). Cei care au vazut unul dintre lungmetrajele precedente si-au asumat vizionarea acestui film: regizorul britanic nu se numara printre cei care te menajeaza.
Si aici incep diferentele: daca Steve McQueen te atrage, te implica, te face sa constientizezi in fiecare moment povestea supravietuirii lui Northup, chiar prin tehnici brutale, Daniel Lee iti ofera un spectacol frumos si politically correct. E vorba desigur, despre perioade istorice diferite, dar nu se poate sa nu remarci puterea culorilor si imaginilor din 12 Years a Slave: o juxtapunere oximoronica de cald si rece, de emotie si ura, de natural si fortat. De la luminile din subsolul vasului pe care este transportat Northup in Sud, la volbura rece a apelor, de la verdele padurii la griul catuselor, de la albul bumbacului, la sangele tasnind din spatele sclavei biciute, cromatica aleasa sustine narativ pendularea personajului intre stabilitate si anihilare. The Butler este un spectacol teatral, un du-te vino intre mesele somptuoase de la Casa Alba si dramele traite de tinerii afro-americani care protestau pentru a obtine drepturi egale cu restul cetatenilor.
Dihotomia bine-rau este mai puternica in 12 Years a Slave, datorita intruchiparii a maleficului, Epps, ultimul stapan al lui Solomon, interpretat fara rezerve de Michael Fassbender (personajul real a citit cartea lui Northup si a declarat ca descrierile si intamplarile scrise de autor sunt in mare parte adevarate). De o cruzime spirituala si pragmatica, Epps nu se fereste de la a induce sclavilor agonii ale trupului si spiritului, in timp ce recita sau citeste pasaje biblice pentru a-si sustine neprihanirea si calitatea de om al lui Dumnezeu. In The Butler, conflictul imaginat – intre tata si fiu, intre moduri diferite de a reactiona si a lupta situatiei date – nu este destul de convingator. Singurele momente in care antagonismul ar fi putut fi exploatat sunt diminuate de dorinta regizorului de a nu manji imaginea nimanui. In mare parte, presedintii americani care apar in film voiau de fapt sa indrepte lucrurile, iar atunci cand nu reuseau, aveau de fapt alte trasaturi frumoase sau scuze pentru care nu reuseau sa impuna schimbarea mult dorita.
Acest politically correctness incepe sa deranjeze pe masura ce filmul progreseaza. Paradoxal, elementul care te face sa te distantezi fata de The Butler, dar sa te cufunzi in universul lui 12 Years a Slave este distributia. Primul este un lant de cameos care distrag atentia de la orice semnificatie pe care ar putea avea-o momentele ilustrate: Robin Williams ca Eisenhower, James Marsden ca JFK, Alan Rickman ca Reagan. Actori celebri care joaca personalitati importante adauga comic atunci cand nu trebuie, iar Oprah, desi are o prestatie decenta, ei bine…iti reaminteste mereu ca este Oprah. Farmecul lui 12 Years a Slave consta tocmai in distributia tanara, in mare parte necunoscuta, actorii consacrati aparand doar in roluri cheie secundare: Paul Giamatti ca vanzator de sclavi, Benedict Cumberbatch ca stapanul binevoitor, dar neputincios, Paul Dano, coordonatorul psihopat. Singurul derapaj este prezenta lui Brad Pitt, intr-un rol mesianic, mult prea hollywoodian. Dar in mare parte, interpretarile sunt fresh, curajoase, convingatoare, profunde.
In final, insa, totul se reduce la cele doua personaje principale. Solomon Northup este un om educat, care ajunge intr-o situatie pe care o respinge constant. Cu greu isi tempereaza sfidarea, tinand cu tot dinadinsul sa isi pastreze spiritul intact, iar muzica este cea care il mentine pe linia de plutire. Incearca din rasputeri sa nu se lase consumat de disperarea care il inconjoara, iar chipul lui Chiwetel Eijofor exprima mereu un mix unic de emotii, de la exasperare, la teama sau furie, care se intensifica odata cu fiecare scena. Secventa edificatoare in acest sens este cea in care, la inmormantarea unui sclav, ceilalti canta Roll Jordan Roll, iar Solomon incepe incet incet sa isi recupereze resursele interne, vocea pentru a merge mai departe. I don’t want to survive, I want to live este credo-ul sau personal. Uneori, Solomon pare o personalitate egoista – trece pe langa sclavii ce urmeaza a fi spanzurati, nu face nici un gest pentru a incerca sa o salveze pe Patsey, dar din acest punct de vedere, trebuie luat in calcul ca sistemul de principii si de valori al lui Solomon este bulversat complet si, in al doilea rand, ca 12 Years a Slave nu este un film hollywoodian. Cecile Gaines, interpretat de Forest Whitaker, este un personaj care invata sa supravietuiasca prin abilitatea de a fi invizibil, de a se supune prin a fi folositor. Fiul sau il condamna pentru atitudinea sa, si pentru ca spectatorul sa nu faca acelasi lucru, regizorul insceneaza un discurs al lui Martin Luther King despre cum de fapt majordomul are un comportament subversiv prin faptul ca, prin increderea acordata si castigata, Cecile darama o serie de prejudecati. Pana la finalul filmului, Cecile constientizeaza punctul de vedere al fiului sau si, nu numai ca paraseste Casa Alba atunci cand realizeaza o incalcare a principiilor (desi in realitate, Eugene Allen pur si simplu s-a pensionat), dar inainte de a face acest lucru, duce cateva lupte interne pentru a obtine drepturi egale pentru angajatii de culoare.
Cei de la Sun Times descriu The Butler ca fiind a great American story. Structurat in stil Forrest Gump, cu drapele americane fluturand in background atunci cand trebuie, ca idee, lungmetrajul lui Lee Daniels porneste de la un fir narativ interesant, cu potential, dar redus din punct de vedere al executiei la un entertainment mainstream. In schimb, 12 Years a Slave este un film in mare parte britanic, iar Steve McQueen pune mai presus povestea si lectia morala decat implicatiile politice. McQueen pare a avea mai mult respect pentru libertatea spectatorului de a-si alege singur invatamintele, in timp ce Daniel pare a le forta. La urma urmelor, e vorba de puterea si responsabilitatea artistica ale regizorului de a alege felul in care transpune adevarul formal pe ecrane.
