Teodor V. Ştefanelli: Exteriorul, portul şi traiul lui Eminescu

Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Când a venit la Viena avea mustaţa rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaştem îndată, căci avea astfel încă înfăţişarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuţi, dar în Viena a lăsat să-i crească mustaţa. Avea însă obiceiul să şi-o tot muşte.

no images were found


Eminescu nu ţinea defel la modă, dar hainele sale erau totdeauna curate şi le purta atât de mult, până deveneau imposibile. A avea în garderobă mai multe rânduri de haine de vară sau de iarnă era, după opinia lui Eminescu, un lux fără rost, de aceea la dânsul vara nu aflai decât un rând de haine de vară, şi iarna, numai unul de iarnă. Când vara avea lipsă de bani, el le punea zălog hainele de iarnă şi le scotea abia târziu, toamna. „Stau mai bine acolo“, îmi zicea el, şi sunt scutite de molii. Luxul unei redingote şi-l permitea însă. Aceasta îi servea pentru zile mari şi pentru vizite la persoane însemnate şi mai ales pentru ziua de Paşte, când cu toţii ne duceam la funcţionarul din minister dr. Vasile Grigoroviţă acasă ca să ciocnim cu ouă roşii să ne înfruptăm cu pască. Iarna purta un palton întunecat şi o căciulă de Astrahan pe care şi-o trăgea până peste urechi dacă gerul era mare. Mâinile le ţinea ferite în mânecile paltonului pe cari le împreuna la piept. Vara era veşnic cu mâinile în buzunar. Niciodată nu l-am văzut cu baston sau cu mânuşi pe mână, în schimb însă avea un cortel negru pentru ploaie. Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puţine pretenţii ca dânsul.

Când avea bani mânca bine, iar când erau paralele pe sfârşite, se mulţumea cu puţin, fără ca să putem presupune că cauza acestei frugalităţi ar fi lipsa de bani. Nu dispuneam nici noi, ceilalţi colegi, de mai multe parale decât Eminescu, dar noi aveam grijă ca, îndată ce primeam banii, să plătim înainte abonamentul pentru cafeaua cu lapte ce o luam dimineaţa acasă şi pentru mâncarea de amiază ce o luam în restaurant. Astfel ne asiguram pentru luna întreagă, iar mâncarea de seară atârna de la împrejurări. Dacă nu cheltuiam pentru operă, teatru, concerte sau alte petreceri, mâncam bine seara, altfel trebuia să ne mulţumim cu foarte puţin. Eminescu însă nu era aşa de practic ca noi, şi nu avea grija de mâine. Lăsa ca totul să se rezolve de la sine şi devenea astfel un joc al împrejurărilor, provocate de nepăsarea sa. Dus pe gânduri şi preocupări şi pe atuncea de vreo idee ce-i frământa creierii, el uita adese şi de masă, şi trebuiau colegii să-i aducă aminte de această necesitate prozaică.

Mărturii despre Eminescu.
Povestea unei vieţi spusă de contemporani

Cătălin Cioabă (ed.)

Editura Humanitas, 2013

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *