Prima carte pe care am pus mâna a fost, pare-mi-se, un manual de geometrie de pe vremea lui Ceaușescu (m-am născut, totuși, în comunism), pe care ai mei, foarte tacticoși, mi l-au înaintat subtil pe tăvița de la tăierea de moț. Ciudat lucru, însă am avut momente de-a lungul anilor în care speram ca toata faza aia cu alesul de pe tavă să fie pe bune și să îi îndeplinesc mamei dorința arzătoare de a mă apuca de matematică. Nu am reușit; matematica mi s-a părut întotdeauna scârboasă și imposibilă, cu toată suita ei de calcule, funcții și numere din dimensiuni paralele și lumi infinite. Însă, cred că taman mama a fost de vină că nu m-am apucat de treburi serioase. Atâta m-a bătut la cap să învăț să citesc în momentele în care tot ce îmi doream era să desenez și să colorez, că până la urmă nu am mai avut scăpare și am început s-o fac și p-asta.
Îmi cumpăra mereu cărți. Îmi amintesc cum stăteam în vârful patului și țipam cât să mă audă din bucătărie întrebând ce înseamnă cutare cuvânt. Dar ce credeți, îmi spunea? Nicidecum! Că doar nu plătise o avere pe un DEX nou-nouț. Era cazul să învăț să-l terfelesc. Mi-am dat seama ulterior ce furnizor excelent era; citeam tot ce trebuia să citească un țânc din clasele primare și eram înnebunită după orele de lectură și literatură pentru copii. Curând, am decimat biblioteca de la mamaie și tataie. Am furat tot ce se putea fura. Ulterior, am început să profit de plimbările prin oraș și o trăgeam pe mama de mânecă să îmi ia cărți de la vestitele tarabe din centru.
De exemplu, țin minte și acum primul meu Caragiale. Era o cărticică simpatică, format de buzunar, pe care o împrumutase mama de la buna vecină de palier a lu’ mamaie. Nu voi uita niciodată duminica aia în care am devorat cărticica de momente și schițe, uimindu-mă și amuzându-mă cu fiecare pagină citită.
Toate lecturile copilăriei mi-au rămas tare dragi, atingându-mi corzile sensibile și stârnind lacrimi și zâmbete deopotrivă. Însă, dintre toate, cele mai apropiate îmi erau cărțile de basme și în special una: prima mea carte cu dedicație; prima mea carte primită nu de la mama; primul meu semn de întrebare în fața unei urări pe care nu o puteam descifra la acea vreme și la care încă meditez: „Să ajungi în Țara Făgăduinței pe care o porți în tine”.
