Mite Kremnitz: Amintiri fugare despre M. Eminescu

[…] Când vorbeam aşa cu el, îi strălucea faţa de un surâs blând, dar de superioritate; se purta cu mine ca un înţelept şi ca un tată şi se bucura de prezenţa mea, dojenindu-mă ca pe un copil, pentru că eu, după părerea lui, nu cunoscusem niciodată părţile întunecate ale vieţii şi toate cunoştinţele mele asupra realităţii erau, cum zicea el, „aus den Fingern gesogen“*. „Dar nu ştii mata, nu ştii nimica“, spunea el în sfârşit, cu totul fermecat, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un copil care i-ar fi spus vrute şi nevrute. Dacă însă uneori stăruiam serios în părerea mea, spunându-i că nu e nevoie să le fi trăit pe toate însuţi ca să le cunoşti şi înţelegi, devenea posomorât şi nervos, şi atunci mă convingeam eu însămi că nu ştiu nimic. Atâta amărăciune şi vină va fi apăsat pe tânărul om de lângă mine!

no images were found

Încercam câteodată să-l aduc a-mi povesti despre familia sa, dar nu se învoia; părea, într-adevăr, o frunză desprinsă de ramura care-o purtase, de pomul care o hrănise.
Şi nici despre propriul său trecut nu vorbea deloc, trecut despre care mi se povestise multe ciudăţenii (se spunea că făcuse mult timp parte dintr-o trupă de actori ambulanţi); aşa încât împreună nu vorbeam altceva decât despre filosofie şi literatură. Am vrut să-l decid să scrie o dramă, pentru că îmi spusese de multe ori că are capul plin de imagini şi motive, însă el îmi obiectă că n-are timp şi afară de aceasta n-ar fi în stare să lucreze în mizeria de care este înconjurat. Camera lui aproape n-avea nici aer, nici lumină! Când l-auzeam plângându-se, mi se strângea inima de durere şi prin capul meu fantastic treceau planuri de cum aş putea să-i înlesnesc o existenţă regulată, care să îngăduie spiritului său să producă ceva sublim, etern şi să scape de chinul zilnic de a trebui să umple, singur, o foaie de jurnal. Mă sfătuiam chiar cu bărbatul meu dacă n-am putea să-i dăm noi o cameră – după cum făcuse cumnatul meu câtva timp –, dar era foarte greu într-un oraş atât de clevetitor. Însă acum începusem orele mele de română şi aceasta îmi dădea prilejul să-i dau o sută de franci pe lună. Dar lecţiile mele durau mai mult de o oră, pentru că el venea la patru şi jumătate, după închiderea redacţiei, şi seara, după ce lua masa cu noi, şedea aşa de mult, încât adesea îl trimeteam noi să se culce. Acum ne aparţinea nouă şi, cu naivitatea sa, care era caracteristica lui principală, aducea în casa noastră o notă de vioiciune. Era încântat să se joace cu Baby, învăţa whist, se bucura când câştiga şi era omul cel mai inofensiv pe care mi-l imaginasem vreodată. Cum citise în toate limbile, asupra cărora era extraordinar de versat şi bazat pe memoria sa colosală, se putea vorbi cu el despre toate. Bine pregătit cu privire la literatura germană, spunea că îi place îndeosebi.

Deşi purta şi acum o haină ruptă, începuse totuşi să-şi îngrijească mai mult exteriorul; numai petele de cerneală de pe micile sale mâini nu era chip să dispară, iar manşetele erau totdeauna şifonate şi niciodată albe. Însă eu începui să-mi reproşez pedanteria de a băga de seamă acestea, pentru că un lucru era adevărat: Eminescu era atrăgător cu toată neîngrijirea îmbrăcăminţii lui. Părea că, natural, aşa trebuie să fie pielea lui; după cum sunt de altfel şi copiii, care, deşi se joacă în praf şi sunt îmbrăcaţi în haine murdare, nu inspiră dezgust. Mie, femeie suprasensibilă, nu-mi displăcea când şedea lângă mine, cu toate că haina lui, prea întrebuinţată, mirosea a straie vechi. Citeam împreună, din aceeaşi carte, poveşti populare – mai întâi de ale lui Creangă –, şi el avea o bucurie copilărească citindu-le. Era român pasionat. […] Tot binele îl aştepta mai ales de la popor, căci cei zece mii din clasa superioară n-aveau nici o valoare în ochii lui, şi pe mine, pe care din nenorocire trebuia să mă socotească printre ei, căuta să mă convingă că tot ce se poate numi lux, în sensul cel mai larg al cuvântului, nu are justificare. De asemenea, cu toată lipsa de experienţă, avea despre femei o părere rea, inspirată în parte din Schopenhauer. El credea că o femeie nu poate fi decât dornică de găteli şi vanitoasă, că trebuie să-şi petreacă timpul urzind intrigi şi flecărind. De fapt o astfel de femeie era şi idealul său; deşi nu era oriental, în sensul, cum zicea el, că trândăvia i-ar fi mai plăcută decât lucrul, totuşi în judecăţile lui despre femei era oriental. O femeie gătită şi pudrată îi părea mai atrăgătoare decât una care dispreţuia orice fard; o copilă plină de capricii, fără judecată, îi părea cel mai frumos tip feminin […].

Mărturii despre Eminescu.
Povestea unei vieţi spusă de contemporani

Editura Humanitas, 2013