no images were found
„La Taifas” este titlul unei cărţi de Aurora Liiceanu, apărută în 2010 la Editura Polirom. Cartea cuprinde o culegere de povestiri din cazurile medicale întâlnite de autoare, sau din cele auzite din afară. Nu figurează niciun nume real, păstrându-se astfel confidenţialitatea impusă de meseria de psiholog.Aurora Liiceanu are darul scrisului, iar lectura cărţii este o plăcere, dar şi o lectie de viaţă. Nu voi face cronica volumului, sunt doar o cititoare pasionată, nu şi bun cronicar. M-am oprit la această lectură ca un pretext pentru a scrie despre calitatea de a fi mamă, subiect care m-a frământat de-alungul vieţii.
Este, în carte, o povestire numită „Femeie sau mamă”, în care sunt redate frământările unei tinere femei divorţate care trebuie să aleagă între a fi total dedicată copilulului, sau a-şi trăi dragostea cu iubitul apărut în viaţa ei. Compromisurile merg până la un punct şi autoarea descrie foarte bine zbuciumul acestei femei. Deznodământul povestirii loveşte: femeii, la serviciu, i se anunţă că a fost un accident mortal. O clipă ezită să întrebe cine a murit: copilul sau iubitul? Şi aici intervine psihologul Aurora Liiceanu care pare a pleda pentru existenţa unui „destin”, explicând cum viaţa a scutit-o pe această femeie de dilema alegerii: iubitul a fost cel care a dispărut.
Pornind de la dualitatea „femeie-mamă”, am extins cadrul gândirii mele la dualitatea „mamă-profesionist”, întâlnită des în zilele noastre. Fie că e vorba de femei care lucrează în domeniul artei sau al ştiintei, ele îşi vor consuma numai parte din timp cu copiii, cealaltă fiind dedicată profesiunii.
Una din povestirile din carte se referă la o întâmplare personală a autoarei. Contextul în care se petrece faptul este cel în care autoarea, cum spuneam psiholog, studiază pe de o parte relaţia individului cu timpul (relaţie pe care în mod tragic boala Alzheimer o alterează total), iar pe de alta, relaţia omului cu spaimele. Şi, dând exemple, vorbeşte despre o zi în care, obosită, a căzut seara într-un somn adânc. La un moment dat l-a auzit pe fiu spunându-i să se trezească, fiind ora de plecat la lucru. S-a sculat buimacă, a făcut mecanic gesturile de a se spăla şi îmbrăca şi, când să iasă pe uşă, fiul a oprit-o şi i-a spus că fusese o simplă glumă, că era încă seară, deci că se poate culca la loc. Ceea ce vroia să arate autoarea era că spaima de a întârzia la serviciu i-a luat judecata şi nici n-a observat că era întuneric afară.
Mie însă altceva mi-a atras atenţia: gluma copilului mi s-a părut nefirească şi am încercat să mi-o explic. Nu cred că un copil care simte din plin dragostea mamei, chiar dacă mama are o carieră, este gelos pe meseria ei într-atâta încât să facă o asemenea glumă. Aici manifestarea copilului demonstrează, cred eu, nu numai gelozia pe meseria mamei, dar şi unele frustrări pe care le are copilul, poate tocmai din cauza acestei meserii.
Departe de mine să o „judec” pe autoare dacă a ştiut sau nu să balanseze datoria de mamă cu cea de psiholog sau scriitoare. Am avut şi eu această dilemă şi tocmai pentru că am suferit, copil fiind, de faptul că mi s-a părut că mama mea n-a ştiut să facă acest balans, neglijând aspectul matern în favoarea celui profesional (nimic rău în asta, nu?), am încercat, ca mamă, să-l fac pe fiul meu să simtă că profesiunea nu a concurat niciodată cu datoria mea faţă de el. Am găsit, în toate ocaziile în care eram solicitată ceva mai mult pe plan profesional, compensaţii pe care el să le simtă şi să le aprecieze.
Dar poate că autoarea acestei cărţi nu a reuşit să facă la fel cu propriul ei fiu. Repet, nu am calitatea să-i „judec” pe altii, nimeni nu poate şi nu trebuie s-o facă. Suntem cu toţii la acelaşi nivel, n-avem niciunul dintre noi o poziţie „superioară” care ne-ar da dreptul sau perspectiva necesară acestui gen de judecată. Putem însă observa. Eu am legat observaţia de după lectura cărţii cu una recent făcută de mine tot privitoare la Aurora Liiceanu şi fiul ei. Tocmai fuseseră cele 2 catastrofe în Japonia, când am citit în ziarul „Adevarul” online un articol despre fiul Aurorei Liiceanu, care se întoarcea în ţară după 15 ani de muncă la o bancă în Japonia. Faptul în sine nu e semnificativ: cineva se întoarce în ţara lui din cauza unei situatii catastrofice. Ceea ce m-a uimit a fost că cea care a înştiintat ziarul, pentru ca noutatea să fie dată publicităţii, a fost mama acestuia, Aurora Liiceanu. De ce? N-ar fi putut rămâne totul în anonimat, cum au rămas faptele de eroism şi compasiune pentru japonezi ale altor tineri români, rămaşi acolo tocmai ca să ajute?
După lectura cărţii, m-am întrebat dacă gestul de a-l „publiciza” pe fiul ei nu a fost făcut de Aurora Liiceanu tocmai pentru a compensa niste frustrări ale fiului. Cine poate şti? Meseria de mamă nu e uşoară nici chiar pentru o femeie psiholog! Dar copiii, indiferent de percepţiile sau de frustrările lor, ştiu că dragostea de mamă e omniprezentă.
Cartea mi-a plăcut şi o recomand celor care se delectează cu instantanee din viaţa cotidiană.
