Elena Văcărescu : [Eminescu la palat]

[…] Prin mijlocirea lui Maiorescu, se pare, Carmen Sylva a făcut cunoştinţa celui mai mare şi mai nefericit dintre poeţii noştri. Într-o zi, cu toate împotrivirile acestuia, care era un însingurat aflat sub stăpânirea tulburătoarelor muzici interioare, Maiorescu a reuşit să i-l aducă. Regina mi-a descris nu o dată acea scenă rămasă de neuitat, pentru că mai târziu, datorită lui Mite Kremnitz, ea urmărise, pas cu pas, chinurile bolii ce se abătuse asupra lui Eminescu. „Ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit din altă lume – îmi spunea ea –; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. Maiorescu mi-a povestit că, pentru a mi-l prezenta, încercase să-l determine să-şi comande un costum mai deschis şi pe care prietenii puteau să i-l procure. «Ori mă va primi aşa cum sunt, ori nu voi mai merge deloc la ea»“ – declarase Eminescu neîmblânzit. „Avea pe chip – adăuga regina – acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley.“ Şi a exclamat: „Sunt sigură că nebunia poeţilor nu se poate asemăna cu o alta! […] Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.

Cu toate că nu am trezit în el nici simpatie, nici interes, în toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte din copac», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. […] I-am propus o ceaşcă de ceai, pe care, acceptând-o, a primit-o din propria-mi mână cu stângăcie, însă cu blândeţe. A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrii, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile…“

În notele mele de atunci aflu această descriere pe care mi a făcut-o regina, precum şi amintirea de a fi văzut-o mereu stăruind asupra aceluiaşi subiect: alienarea lui Eminescu, nebunia poeţilor, care nu se aseamănă cu nici o altă nebunie.

no images were found

Evident că regina Carmen Sylva prefera pe Alecsandri lui Eminescu. Alecsandri era pentru ea mai uşor de înţeles. Eminescu rămânea inaccesibil aceluia ce nu cunoştea în profunzime limba română, dar fiorul Sărmanului Dionis trecuse asupră-i. Ea mi-a mărturisit de mai multe ori că nu reuşea să se dezbare de viziunea ce i-o lăsase Eminescu: „tânăr încă şi aplecat asupra genunei“. Apoi continua: „Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere – ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare….“

Mărturii despre Eminescu.
Povestea unei vieţi spusă de contemporani

Cătălin Cioabă (ed.)

Editura Humanitas, 2013

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *